- La 80 de ani, când priveşti înapoi, în timp, nu e uşor să detectezi reperele decisive în devenirea ta. Şi, totuşi, care au fost momentele de cotitură în cele opt decenii de viaţă?
- Nu e uşor deloc să priveşti înapoi, în timp, la 80 de ani. Calea este lungă, meandrică şi spinoasă, pentru a putea detecta reperele decisive din viaţa mea. Ele au fost multe şi pestriţe: unele bune, altele mai puţin bune, favorabile sau nefavorabile, cu bucurii, dar şi cu destule momente de cumpănă. Va trebui să mă rezum la doar câteva, altfel s-ar putea scrie un roman!
Momentele de cotitură au apărut chiar în primii ani de viaţă: războiul, tata pe front, eu la oi mai mult decât la şcoală, unde tot nu aveam ce învăţa mare lucru în cele patru clase primare făcute la şcoală ungurească, în perioada când Ardealul de Nord era sub ocupaţie horthystă. Abia clasa a V-a am făcut-o la şcoală românească.
Primul mare moment de cotitură, care avea să-mi schimbe radical viaţa, s-a întâmplat în toamna anului 1946. Atunci, printr-o întâmplare cu totul şi cu totul nepevăzută, am ajuns elev în clasa I a Liceului ,,Petru Maior" din Reghin. Altfel, destinul meu era acela de a rămâne acasă, să moştenesc averea adunată de tatăl meu, care s-a adăugat la cea adunată de bunicul, să devin gospodar de frunte în Săcalu de Pădure. Norocul meu a fost unchiul Mihai, fratele cel mai mic al tatii, care şi-a dat demisia din magistratură - a fost judecător la Timişoara -, s-a mutat la Reghin, unde şi-a deschis un birou de avocatură. El l-a lămurit, cu greu, pe tata să mă dea la şcoală.
Un al doilea moment cred că a fost cel din toamna anului 1959, când am devenit elev în anul I al noii Şcoli Pedagogice Române din Reghin. Nici prin gând nu-mi trecea să mă fac dascăl. Voiam liceul, dar acesta era la Târgu-Mureş. Tata voia însă fiu aproape de casă. ,,Dacă nu vrei să mergi la Reghin, atunci stai acasă", mi-a spus el. Nu am avut de ales. Se spune că în tot răul este şi un bine. De data asta a fost însă mai mult bine. După patru ani, am ajuns învăţător în Platoneşti, un sat aparţinător comunei Sărmaş, din fostul raion Topliţa. Era o şcoală cu un singur post, aşa că am devenit ,,învăţător-director"! Un al treilea moment s-a întâmplat repede, după doar vreo câteva zile, în prima duminică după ce m-am prezentat la post, când
l-am dat afară din şcoală pe un activist - ori secretar? - de partid, de la raion, care m-a trimis să adun oamenii la o şedinţă. Dar ei erau la biserică. Iar eu i-am replicat tovarăşului că sunt directorul şcolii, nu om de serviciu la primărie, şi l-am dat afară. Am fost mutat disciplinar la Bilbor. Din nou proverbul cu răul... Fiindcă iarăşi a fost mai mult bine... Nu auzisem de Bilbor până atunci. Am ajuns cu greu, cu trenul forestier şi vreo 6 km pe jos, prin pădure. La Bilbor, şcoala era însă o clădire impunătoare, în stil românesc, cu un colectiv didactic numeros, aproape toţi tineri.
Viaţă grea la Bibor, un sat izolat în creierul munţilor, la peste 1000 de metri altitudine. Doar pădure, iarbă şi vite. Încolo nimic! Oamenii mai adunau câte un car de material lemnos cu care plecau ,,pe ţară", adică spre Câmpie, în zona Reghinului, întorcându-se acasă cu câţiva saci de grâu şi de porumb. Nu te-ar fi luat cineva în gazdă şi să-ţi dea şi de mâncare, pentru nimic pe lume! Răbdam de foame zile întregi! Noroc că mai făceam rost de câte o pâine neagră şi uscată şi slănină sărată de la magazinele forestiere. La Bilbor, m-am căsătorit, tot cu o dăscăliţă, Paula Tănase; la Bilbor, mi s-au născut şi cei doi copii: Dan şi Paul-Ilie; din Bilbor am plecat în armată şi tot acolo m-am reîntors, după doi ani în slujba patriei. Şi tot din Bilbor am plecat la Iaşi pentru a susţine examenul de admitere la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza", Facultatea de Istorie-Filozofie, Secţia Istorie - Limbă şi literatură română, pe care am absolvit-o în 1965.
La Bilbor, am avut şansa de a găsi în viaţă pe doi dintre fraţii lui Octavian C. Tăslăuanu: Petrache Tăslăuanu, fost învăţător, şi Cornel Tăslăuanu, fost primar. Dar am cunoscut-o şi pe o nepoată a sa, Adelina Cruceanu, învăţătoare, care preda Limba şi literatura română. De la ea am auzit prima dată de numele lui Tăslăuanu şi de prietenia sa cu poetul Octavian Goga. În podul casei lui Cornel Tăslăuanu, am găsit o comoară: colecţia revistei ,,Luceafărul", de la Budapesta şi Sibiu. De atunci mi-am propus să fac totul pentru a-l scoate din negura uitării şi să-l readuc în atenţia generaţiilor de azi pe cel care şi-a legat numele de ,,Luceafărul", timp de aproape un deceniu şi jumătate (1902-1914); de ASTRA, Octavian C. Tăslăuanu, patriotul şi omul politic, care a făcut parte din generaţia marilor bărbaţi ai României care au trudit pentru a se realiza marele vis al unităţii naţionale şi statale a românilor. Aşa avea să apară, în 1997, volumul Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu (Editura „Petru Maior", Târgu-Mureş), iar după 15 ani, în 2012, a apărut ediţia a doua, revăzută şi adăugită (Ed. „Nico", Târgu-Mureş).
O. C. Tăslăuanu a devenit apoi şi unul dintre eroii romanului Peste hotarele timpului (Ed. „Nico", Târgu-Mureş, 2013). Cred că şi acesta a fost unul dintre momentele care mi-au marcat viaţa.
Un alt moment de cotitură l-a constituit toamna anului 1961, când am fost transferat în funcţia de director al Casei raionale de cultură din Topliţa, iar din anul următor, odată cu despărţirea culturii de învăţământ, am devenit secretarul Comitatului de Cultură şi Artă al raionului Topliţa, funcţie în care am rămas până în 1968, la înfiinţarea judeţelor. Atunci am reintrat în învăţământ, pe o catedră de Limbă şi literatură română de la Liceul teoretic din Topliţa. Aşadar, am devenit topliţean, oraşul în care locuiesc de peste 50 de ani. Ştiam că la Topliţa exista Mănăstirea Sfântul Ilie, ctitoria întâiului Patriarh al României şi al Bisericii Ortodoxe Române.
Tot prin intermediul unchiului Mihai l-am cunoscut pe Preasfinţitul Dumitru (Emilian) Antal, nepot de soră al Patriarhului, care era stareţul mănăstirii. Iar dacă Bilborul m-a îndemnat să-l scot din anonimat pe O. C. Tăslăuanu, Topliţa m-a îndemnat să-l readuc în actualitate pe Patriarhul Miron Cristea. Asta cu atât mai mult cu cât din 1929, când la Ed. Cartea Românească, Bucureşti, a apărut volumul lui Ioan Rusu Abrudeanu Patriarhul României Dr. Miron Cristea, Înalt Regent, vol. I, nu s-a mai scris nimic despre el. Iar vol. II nu a mai apărut niciodată.
Astfel, în 1998, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la naşterea Patriarhului şi organizarea primei ediţii a Zilelor Miron Cristea, împre-ună cu regretatul prieten, scriitorul Valentin Borda din Bucureşti, am tipărit vol. Un nume pentru istorie: Patriarhul Miron Cristea (Ed. „Petru Maior", Târgu-Mureş). După zece ani, am tipărit ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (Ed. Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea Ciuc).
Ar mai trebui să spun, totuşi, ca fiind unul dintre momentele care mi-au marcat viaţa, anul 2005, când Consiliul Local al Municipiului Topliţa mi-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al muncipiului Topliţa.
Poate ar mai trebui să adaug că după o experienţă de 15 ani de ziarist profesionist, în 1990, m-am reîntors la catedră timp de 18 ani, până la 73 de ani, când m-am pensionat, după 55 de ani de activitate. Cam acestea ar fi, foarte pe scurt, reperele, să le zicem ,,decisive", care mi-au marcat existenţa de până acum.
- Ce n-aţi mai face dacă ar fi să daţi ceasul înapoi? Şi pentru ce aţi vrea să aveţi un buget mai mare de timp?
- De ceea ce am făcut din propria voinţă, conştient deci, nu cred că regret pentru ceva, de care să-mi fie ruşine. Nu aş mai face unele din cele pe care le-am făcut fără voia mea. De exemplu, nu aş mai vrea să rabd niciodată foamea şi frigul pe care le-am răbdat la Bilbor, în primul an de învăţământ. Dascălii de azi ai Bilborului nici nu pot crede că acolo s-a întâmplat aşa ceva acum mai bine de şase decenii. În sfârşit, nu aş mai vrea să fac armata pe care am făcut-o timp de doi ani, între 1955-1957. Am avut norocul să fac armata la regimentul de artilerie grea a Corpului 52 Armată, Craiova. Artileria este o armă foarte frumoasă. Să conduci focul asupra unor ţinte ce se află la 10-15 km, cu proiectile de peste 60 de kilograme, este o adevărată artă. Însă mizeria şi foamea pe care le-am îndurat acolo, mai ales în primul an, când nu am văzut pâinea, ci doar mămăliga şi arpacaşul, nu aş mai dori să le mai îndur niciodată.
În ce priveşte timpul, el este şi prietenul, dar şi duşmanul cel mai feroce şi neiertător al omului. Fiecare om ce se naşte are un ,,buget" al său de timp. Niciunul dintre noi nu îl ştie însă. În ce mă priveşte, ,,bugetul" meu s-a cam epuizat. Iar dacă aş dori să-mi mai dea Dumnezeu un ,,supliment de buget" de timp, l-aş folosi pentru a scrie ceea ce nu am scris. Fiindcă eu am debutat în literatură abia la 60 de ani, vârstă la care mulţi dintre scriitori sunt consacraţi, au deja un nume în literatură. De atunci, din 1995, am scris într-un ritm susţinut, încercând să recuperez ceva din ceea ce am pierdut. Nu voi reuşi însă niciodată.
- Aveţi mereu nostalgia locurilor natale. Aţi contribuit şi la apariţia unei monografii a satului Săcalu de Pădure. Cât şi cum duce cu el scriitorul spaţiul naşterii?
- Monografia la care faceţi referire nu am scris-o eu, ci regretatul părinte Romulus Sever Todea, cel care a slujit la altarul bisericii satului vreme de o jumătate de veac. A trudit mult la monografia aceea. A alergat pe la arhive, a căutat documente, a ascultat pe bătrânii satului, care i-au povestit lucruri auzite de la părinţii şi de la buncii lor. Monografia a rămas însă în manuscris. Cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice mi-a dat şi mie un exemplar şi am văzut, din ochii săi, că mi l-a încredinţat cu speranţa că îl voi tipări. Am făcut tot ce am putut şi în 2001 l-am tipărit într-o variantă mai redusă. Cartea a fost lansată în acelaşi an la o întâlnire a fiilor satului, iar banii încasaţi au fost donaţi parohiei, pentru noua biserică aflată în construcţie. Anul trecut, împreună cu doi consăteni, generalul (r) Valer Cengher şi profesorul Ioan Torpan, cu sprijinul Primăriei comunei Brâncoveneşti, am tipărit ediţia a II-a, respectând, de data aceasta, manuscrisul părintelui Todea, în plus am mai adăugat un bogat album foto.
Revenind la locurile natale, trebuie să spun şi cred că nu greşesc, că nostalgia acestora o purtăm în suflet toată viaţa. E vorba despre cei care ne-am născut într-un sat.
Noroiul şi praful de pe uliţele satului natal nu se vor dezlipi de pe tălpile noastre niciodată, până la moarte, fiindcă umblam desculţi. Nu are importanţă că satul este mic şi neînsemnat, pentru mine este cel mai frumos. Îmi aduc aminte că marele Eminescu scria undeva, referindu-se la ţara noastră: ,,e mică ţărişoara noastră(...) dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet de român"! Acest adevăr e valabil şi în privinţa satului în care vezi lumina zilei. Iar când este vorba de un scriitor, icoana sfântă a satului său natal o poartă mereu cu el, imaginea satului, uneori chiar fără să-şi dea seama, apare în ceea ce scrie. Spaţiul acela al naşterii, cu casele ascunse în umbra grădinilor, dealurile şi pădurile înconjurătoare, izvoarele, câmpurile cu florile multicolore, lanurile de grâu, legănându-se sub adierea vântului de vară, sunt întipărite pentru totdeauna în memoria afectivă a scriitorului.
Închid ochii şi le văd pe toate, aşa cum erau ele în vremea copilăriei. Este zestrea mea spirituală. Din ea s-au născut unele din povestirile şi nuvelele volumului Vremuri şi destine (Editura „Nico", Târgu-Mureş, 2011). Iar romanul Drum spre viaţă (Editura „Ardealul", Târgu-Mureş, 2007) îşi trage seva tot din spaţiul acela natal.
- Cum e perceput la Topliţa sentimentul istoriei? Dar patriotismul, naţionalismul?
- E greu, tot mai greu să vorbeşti astăzi despre sentimentul istoriei, cu atât mai mult despre patriotism şi naţionalism. Asta mai ales la tânăra generaţie, fiindcă, practic, Istoria Românilor a dispărut ca obiect de învăţământ în şcoala primară şi în învăţământul preuniversitar, unde mai este o singură oră de istorie pe săptămână! Şi atunci se predă o ,,istorie integrată", o istorie ,,în spirit european". Nici Topliţa nu face excepţie, situaţia este aceeaşi peste tot.
În învăţământul primar nu se preda o istorie propriu-zisă, dar erau acele povestioare despre trecutul istoric al poporului român, despre daci şi romani, despre marii voievozi şi faptele lor eroice etc. etc. Nu mai sunt, fiindcă istoria trebuie ,,demitizată"! Că n-a fost Ştefan vodă chiar aşa de... mare, că i-au plăcut mai mult femeile! N-a fost nici Mihai vodă atât de viteaz, ci mai mult un aventurier! Cum să mai vorbim atunci de un sentiment al istoriei? Fiindcă acesta, ca şi patriotismul, trebuie format în şcoală, iar în şcoala românească contemporană nu mai este loc pentru aşa ceva. Este trist să constaţi că astăzi dacă mai ai curajul să-ţi afirmi deschis patriotismul şi naţionalismul, respectiv dragostea faţă de patria ta, faţă de România; dragostea faţă de poporul din care faci parte, adică poporul român, ai toate şansele să fii arătat cu degetul şi etichetat ca fiind extremist!
Din păcate, ceea ce spunea Napoleon: ,,dragostea de patrie este cea dintâi virtute a omului civilizat", nu mai este de actualitate. În schimb, de mare actualitate este dictonul latin ,,ubi bene, ibi patria"! România nu mai este ,,patria iubită a oricărui suflet de român", cum spunea Eminescu. Şi-atunci cum să nu ne gândim la vorbele filozofului francez Ernest Renan: ,,O ţară, ai cărei fii devin din ce în ce mai indiferenţi faţă de interesele generale ale ei, este o ţară care se degradează moral. Decăderea ei este apropiată"! Nu sunt oare ele foarte actuale pentru situaţia actuală a ţării noastre? Fiind încă pătruns de acel sentiment al istoriei, mai păstrând încă ceva din acel ,,suflet de român", mă cutremur la gândul acesta.
- Prietenia literară este o frumoasă avere. Cât de bogat sunteţi din acest punct de vedere?
- Prietenia este unul dintre sentimentele nobile ale omului, născută între cei care se stimează şi se preţuiesc reciproc.
Prietenia este iubirea fără aripi, cum spunea Byron. Cu atât mai mult prieteniile literare înseamnă, pentru cei care stau mai mult aplecaţi asupra mesei de lucru, averi spirituale importante. Am în vedere adevăratele prietenii, bazate pe stimă, respect şi preţuire, nicidecum acele ,,bisericuţe" formate din ,,acel soi ciudat de barzi", ce se constituie pe baza unor interese meschine.
În ce mă priveşte, aş spune că, din acest punct de vedere, nu sunt nici prea bogat, nici prea sărac.
Pot spune că m-am bucurat de prieteniile unor importanţi scriitori care, din păcate, au trecut în lumea veşniciei, precum Grigore Vieru. Ar fi împlinit, ca şi mine, 80 de ani. Ne pregătim să marcăm, la Topliţa, cea de a 80-a aniversare a naşterii sale, iar la cea de a XVIII-a ediţie a Zilelor Miron Cristea, din iulie a.c., la una dintre secţiunile sesiunii internaţionale de comunicări ştiinţifice se vor prezenta numai comunicări despre viaţa şi opera lui Grigore Vieru, Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa.
Aşa au fost şi Ion Vlasiu, Valentin Borda, Constantin Mustaţă, Vasile Avram, Romulus Guga, Adrian Păunescu.
Mă bucur de prietenia unor scriitori contemporani precum Valentin Marica, Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Ion Ilie Mileşan, Teodor Tanco, George Echim, Ioan Morar, Ionel Simota, Barbu I. Bălan. Sau basarabenii: Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Nicolae Dabija, Ion Negrei. Mă mândresc că sunt contemporanul lor şi le sunt prieten. Nu cred că i-am amintit pe toţi, şi-mi cer scuze de la cei pe care i-am omis, fără nicio intenţie.
