Despre vremurile atât de tulburi şi învolburate ale prea mult pătimitului nostru Ardeal, cititorul, românul mureşean a aflat, din numerele trecute ale cotidianului „Cuvântul liber", care, în serial, a publicat, între 10-14 martie a.c., adevărurile postdecembriste sub continuele provocări ale UDMR şi ale extremismului, neorevizionismului şi şovinismului maghiar, sub semnătura domnului Vasile Moiş. Avem în faţă acum cartea domniei sale „Autonomia «Ţinutului Secuiesc»: între himeră şi trădarea României", cu o postfaţă de Dorin Suciu.
„Neam fără de noroc" - cum spunea cândva Mircea Eliade -, cu etnogeneza aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, mereu hărţuit după Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, românii şi România, din 1990 încoace, se află mereu într-un ghem al răscolirilor unor probleme generate de acea himeră a autonomiei comunităţii maghiare, sub denumirea aşa-zisului Ţinut Secuiesc, de fapt, o recosmetizare a unei alte Regiuni Autonome Maghiare, de tristă amintire, de factură stalinistă, însoţită de gândul separatisto-autonomist şi de visul alipirii la Ungaria. Acesta-i gândul ascuns, otrăvit! Dovadă clară a acestor scenarii de culise sunt marşurile provocatoare, din ultimii ani, de la Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureş, Miercurea Ciuc, mereu avându-i în postura de primaşi şi contoraşi, pe Antal Arpad, Robert Kaduly, Tamas Sandor, Tõkés László, în frunte cu acel vicepremier al Ungariei - Semjen Zsolt. Dovadă sunt sloganurile răcnite, an de an, de 15 martie, la Târgu-Mureş, jignitoare pentru români, amintind de urletele vechi, reluate în septembrie 1940: „Să piară toţi valahii! În spânzurătoare cu opincarii!", ale unor fanatici bolnavi, animaţi de mitul fantomei Ungariei Mari.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, a Ardealului cu România, care a fost o decizie a poporului român, în acel „moment astral al istoriei româneşti", nu „un cadou primit la Trianon", a fost stârnită ura iredentistă şi neorevizionistă. După dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, ura şi îngâmfarea ungurească, gândul revizionist al revanşei, ale celor bântuiţi de „Sindromul Trianon", au culminat sub Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, când, în urma târgului între Horthy şi Hitler, dându-şi mâna, ne era furat nordul Ardealului. Atunci, între septembrie 1940 - octombrie 1944, au avut loc cele mai oribile crime, acele acte de înspăimântătoare barbarie în teritoriul Ardealului ocupat vremelnic. Atunci au avut loc masacrele de la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Hărcana-Turda, Huedin, Aita Seacă, Moisei, Sărmaşu, de prin alte localităţi româneşti ale Ardealului.
De atunci, cu îndepărtate ecouri, inşii numiţii Arpad Göncz, Matyas Sürõs, Geya Jeszenszky, Lajos Fûr, până la Viktor Orban, premierul ungar, azi împins de la spate de Moscova, sub incitările unor Istvan Csurka şi Raffay Ernõ, ale liderilor unor uniuni, fundaţii, asociaţii, clamând „spiritualizarea frontierelor" şi „descălecarea spirituală", a fost, cu stăruinţă şi desuetitudine, fluturată ideea neorevizionismului unguresc, culminând cu vărsare de sânge şi morţi în minirăzboiul civil din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş.
Revendicările, privilegiile au luat chipul aşa-zisului Ţinut Secuiesc (Szekelyfõld), loc al „resturilor hunilor", cum se exprima Simion de Keza, cu gândul, de fapt, la scaunele desfiinţate, la 1876, de Regatul Ungar. Ţinutul Secuiesc, diversiunea de după 1990, ar fi, se ştie, o altă Regiune Autonomă Maghiară, de tristă amintire, o creaţie sovietică, impusă de Stalin, în anul 1952, în colaborare cu KGB-ul de atunci. De ea, de acea idee, se leagă azi, plină de ură, dorita regionalizare a României în varianta propusă de UDMR, în compunerea judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş, extremiştii şi şovinii mergând până acolo, în neobrăzarea lor, încât să propună chiar o regiune tocmai pe graniţele teritoriale ale Diktatului de la Viena din 30 august 1940: Harghita, Covasna, Mureş, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Bihor, Satu Mare, Baia Mare! Modelele invocate ale autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, din Belgia, Finlanda, Spania, Franţa, se potrivesc, la noi, ca nuca în perete, Uniunea Europeană respingând, categoric, proiectul de autonomie al Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), sprijinit de UDMR.
Este regretabil că Ungaria încalcă, sistematic, Tratatul de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ungaria, semnat în 1996, adevărat atentat, prin făţărnicie şi trădare, la valorile fundamentale ale Statului Român. Dovadă-i şi Declaraţia de la Budapesta, din 16 iunie 1989, semnată, printre alţii, de Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Ion Vianu, Dinu Zamfirescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Sanda Stolojan, Doru Braia, pe ea, la 4 iulie 1989,
punându-şi semnătura şi regele Mihai I de Hohenzollern.
La toate acestea s-au adăugat trădările oamenilor politici de după 1990, care „au netezit calea iredentismului maghiar. Parlamentul trădător, autorităţile incapabile să răspundă provocărilor Ungariei", o atitudine pasivă, complice, au permis ca, pe teritoriul românesc de după 1990, să apară organizaţii maghiare iredentiste şi partide ungureşti pe criterii etnice. Sub Guvernul vopsitului Mihai Răzvan Ungureanu a culminat cultul criminalului de război - Wass Albert, ideea aducerii, în România, a rămăşiţelor pământeşti ale fascistului notoriu - Nyrö Jozsef, s-a renunţat la „Moştenirea Gojdu", în urma înhăitării, la guvernare, cu UDMR. Jobbik-ul, partidul de factură neofascistă al lui Vona Gabor, îşi deschide, ostentativ, un birou teritorial la Târgu-Mureş pentru europarlamentarul Szegedi Csanad din Ungaria.
Privatizările, retrocedările gen „restitutio in integrum" ale unor mii, sute de mii de hectare de pădure, de terenuri agricole, ale sutelor de imobile, toate abuzive, ilegale, sub presiune şi simboluri hungariste, pentru care Statul Român, în urma „Procesului optanţilor", după Primul Război Mondial şi Unirea de la 1 Decembrie 1918, a plătit mari despăgubiri, în aur, au dus la nelegiuirile de azi de la Nadăşa, Gâlgău, Topliţa. Toate acestea sunt retrocedări ilegale în favoarea Ungariei, care, până în prezent, a acaparat o mare parte din proprietăţile imobiliare ale Ardealului, leagănul de formare a Poporului Român. Un mare jaf al Transilvaniei, cu mână şi trădare românească!
Într-un moment în care Uniunea Europeană se află la o răscruce, când relaţiile cu Federaţia Rusă se clatină, ameninţător, firesc este să ne întrebăm: ce ţară lăsăm în urma noastră? Oare se va uni, cândva, Basarabia cu România? Cum ne preocupăm de cei 3,5 milioane de români din afara graniţelor ţării? Care va fi rolul Bisericii în viitoarea UE? Dar pentru oprirea declinului şi a scăderii demografice ce se face? Va fi UE a naţiunilor, sau a regiunilor, după cum se urmăreşte?
Potrivit este să ne întoarcem la aşa-zisul Ţinut Secuiesc, în viziunea excelentului şi eruditului jurnalist Dorin Suciu, semnatar al postfeţei cărţii. Explozia neorevizionismului, după 1990, a avut loc - precizează Dorin Suciu - printr-o campanie diplomatică şi de imagine mass-media, sub Viktor Orban şi FIDESZ, în ideea vânturată a „unirii, dincolo de frontiere, a naţiunii ungare", autonomie teritorială pe criterii etnice, cu drepturi colective, prin crearea de mici Ungarii, cu instituţiile necesare, de la grădiniţă până la un guvern şi parlament proprii, un stat în stat! Pentru asta, pentru diversiunea numită autonomia Ţinutului Secuiesc
s-au zbătut şi se zbat inşii Köver Lászlo, Nemeth Zsolt, Viktor Orban, Tõkés László, CNS, PCM, CNMT, PPMT.
Nu lipseşte din carte acea intervenţie, în Parlamentul României, a deputatului Vasile Moiş, în şedinţa din 15 aprilie 2003: „Ţinutul Secuiesc - o ciorbă propagandistică reîncălzită!", precum şi anexele referitoare la Budapesta, care sprijină deschis aspiraţiile de autonomie ale minorităţilor maghiare din Transilvania, susţinând că „graniţele statului ungar nu se suprapun cu cele ale naţiunii ungare", iar „Ţinutul Secuiesc ar trebui să devină „ţara-mamă din interior", în acea făurire a „Regiunii Pământul Secuiesc". În campaniile anti Trianon, Marko Bela, vicepremier al guvernului României de atunci, era pentru „redobândirea pământului natal". Printre referendumuri locale şi simbolurile deşănţate secuieşti, CNS solicită Adunării Parlamentare a Consiliului Europei adoptarea „modelului catalan" de autonomie, din moment ce Transilvania e „ţară ungurească", se tipăresc manuale doar pentru „şcolile secuieşti", iar pe la Baia Mare se striga: „Nu vă amestecaţi cu românii!" şi se incită, printr-o chemare, „la eliberarea Ardealului cu arma în mână." Neprietenii doresc o Românie federală, o Transilvanie regională, un Partium cu un consiliu de guvernare autonom, iar cei de la „Jobbik" protestează împotriva ridicării statuii lui Andrei Şaguna la Gyula (Ungaria). Partidul Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) vrea şi el o Românie federală, cu un parlament regional la Cluj. Iar pentru asta, „autonomia este soluţia!" sub steag secuiesc!
Toate acestea le întâlnim în excelenta, documentata şi incitanta carte a domnului Vasile Moiş: „Autonomia «Ţinutului Secuiesc»: între himeră şi trădarea României".
Într-adevăr - o himeră! Deoarece Ardealul - spunea şi poetul Marin Sorescu - e „starea de spirit" a românilor, în care „se respiră lumina", în care mereu se aude „un clopot sus, pe-o cruce". Un Ardeal în care - scrie Vasile Moiş - „Nimeni şi niciodată, din neamul românesc, nu va fi de acord cu un Kosovo unguresc în arcul carpatic! Noi am plătit, cu sânge şi suferinţe milenare, dreptul la o ţară unitară".
