„Cine uită nu merită!"

Distribuie pe:

Astăzi este o mare sărbătoare a Creştinătăţii - 25 martie, Buna Vestire - Blagoveştenia; este însă şi o zi cu multiple semnificaţii pentru istoria noastră: într-o zi de 25 martie a anului 101, împăratul Traian a părăsit Roma, îndreptându-se spre Moesia Superioară pentru a începe primul război cu dacii; din altă zi de 25 martie - dar a anului 1245 - datează o scrisoare a Papei Inocenţiu al IV-lea (1234-1254) care menţionează existenţa românilor în spaţiul danubiano-pontic. La 25 martie 1849 apare, la Braşov, gazeta „Espatriatul", dar, mai ales, la 25 martie 1882, Mitropolitul primat al Ungrovlahiei, Calinic Miclescu, săvârşeşte în premieră, la Bucureşti, sfinţirea marelui mir, pas ce a marcat autocefalia (independenţa) Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol, care o va recunoaşte explicit în 25 aprilie 1885.

25 Martie este şi una dintre Zilele Naţionale ale Greciei, care, în 1821, şi-a declarat Independenţa faţă de Imperiul Otoman, cealaltă Zi Naţională, „Ziua Marelui NU!", fiind sărbătorită în 28 noiembrie. Cea din toamnă este cea „a Demnităţii" elene - am avea multe de învăţat de la greci! - când, „în 1940, Mussolini i-a dat ultimatum premierului grec Ioaniss Metaxas, de a permite trecerea trupelor italiene prin Grecia; altfel, avea de înfruntat războiul. Premierul grec a răspuns printr-un categoric «Okhi!» («NU!»). La nici două ore, Grecia era atacată, intrând astfel în cel de-Al Doilea Război Mondial. Abia în următorul an, în luna mai, poporul s-a eliberat. De atunci, toată Grecia sărbătoreşte «Ziua Demnităţii», comemorându-şi eroii."

Voi zăbovi încă puţin asupra Zilei Naţionale a Greciei, cea care se sărbătoreşte astăzi, întrucât are conexiuni, mai puţin cunoscute de publicul larg, cu istoria noastră: „Alexandru Ipsilanti, împreună cu revoluţionarii lui din Batalionul Sacru, trece Prutul şi ajunge la Iaşi. Batalionul Sacru, care a depus jurământul la Focşani, a fost decimat de armatele otomane în bătălia de la Drăgăşani. Comandantul Iorgachis Olimpiotul, cu luptătorii lui, care se refugiaseră la Mănăstirea Secu, au luptat cu dârzenie şi, ca să nu cadă în mâinile duşmanului, au aruncat mănăstirea în aer. Astfel, se termină revolta în Moldova şi Ţara Românească. Dar revoluţia nu se termină, ci izbucneşte în Grecia şi, concret, în Peloponez. Oficial, Revolutia din 1821 izbucneşte la 25 martie, la Mănăstirea Sfânta Lavra, avându-l în frunte pe episcopul Palaion Patron Ghermanos. (...) se extinde în insule şi în Grecia Centrală. De acolo, cuprinde Tesalia şi Macedonia. Urmează cucerirea oraşului Tripolis. Atunci s-au constituit primele senate, în Peloponez şi în Grecia Centrală, şi s-a redactat prima Constituţie. Marile Puteri nu aprobă Revoluţia Elenă, dar în Occident, graţie oamenilor de cultură, apare mişcarea filoelenă. (...) După nouă ani de lupte, în Grecia Centrală de Răsărit, Dimitrios Ipsilante - fratele lui Alexandru Ipsilante, cel care a dat prima bătălie la Drăgăşani - dă ultima bătălie la Petra, unde iese victorios. Cu această victorie Revoluţia ia sfârşit! La 10 martie 1829 se semnează Protocolul de la Londra, care consfinţea Statul Elen, cu graniţa nordică pe linia Volos-Arta, sub suveranitatea sultanului, în timp ce al doilea Protocol de la Londra, din ianuarie 1830, prevedea statul grecesc independent, cu rege ereditar. După asasinarea lui Ioannis Kapodistrias, avem Tratatul de la Londra (1832). La 1 februarie 1832 se hotărăşte ca rege al Greciei să fie bavarezul Otto. În sfârşit, în urma Convenţiei de la Londra din 7 mai 1832, Turcia este obligată să recunoască ca graniţe ale Greciei linia Volos-Arta, cu insulele Ciclade, Eubeea şi Skiros. Astfel au luat sfârşit uriaşele jertfe ale poporului elen din 1821. S-a născut un mic nucleu al statului grecesc independent. Eforturile generaţiilor ulterioare au condus la apariţia Greciei de azi."

Revenim în ţară. În 25 martie 1949 s-a constituit Uniunea Scriitorilor din România, prin fuziunea Societăţii Scriitorilor Români cu Societatea Autorilor Dramatici. În 25 martie, în acelaşi an, s-au născut poeţii Ana Blandiana şi Lazăr Lădariu. La mulţi ani!

Peste două zile, în 27 martie, românii de pe ambele maluri ale Prutului vor sărbători unirea din 1918 a Basarabiei cu Patria-Mamă. „Cine uită nu merită" spunea Nicolae Iorga.

Cum am putea uita?!? Iată motivul pentru care reiau un fragment dintr-un articol inclus şi în volumul „Pământul care doare - Cealaltă Românie", apărut în 2013, la Editura Nico.

„«De ce nu scrieţi şi despre Ţinutul Herţei? Vă este teamă?» - m-a întrebat, mustrător parcă, un cititor - «Eu ştiu de la bunicul meu, care a reuşit să scape de acolo pe când era copil, dar copiii mei şi ai altora de unde să afle despre grozăviile care s-au petrecut neamului nostru, că nici măcar eu nu am găsit în vreun manual de istorie!?!» Are dreptate. Nici în manualele şcolare din vremea copilăriei mele nu era măcar menţionat numele Herţei. Mai târziu, nici atât. Nu l-am întrebat ce vârstă are, dar precis copiii cititorului nostru - bucovinean, fie şi doar parţial - «beneficiază» de manuale alternative! Dacă mi-e teamă? Nu. Mă tem doar de Dumnezeu. Aş fi scris, oricum, pe rând, despre toate pământurile româneşti furate, mai ales că ceea ce s-a întâmplat cu Herţa depăşeşte orice imaginaţie. Deşi nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop - Molotov, şi nici în Notele ultimative sovietice din 26 iunie 1940, decât cedarea acelor părţi ale Basarabiei şi ale Bucovinei care nu făcuseră parte din Vechiul Regat, trupele sovietice au săvârşit un abuz, prin încălcarea termenilor ultimatumului, şi au ocupat şi un teritoriu cu o suprafaţă de 400 km pătraţi şi o populaţie de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ţinutul Herţa. Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu din cauza unei erori cartografice, deoarece fusese trasată pe hartă o linie de demarcaţie cu un creion gros de tâmplărie.

Adevărul pare a fi, însă, altul. Din cartea istoricului rus Mihail Meltiuhov, „Osvoboditelnîi pohod Stalina" („Campania eliberatoare a lui Stalin"), aflăm că o evaluare a teritoriului, solicitată de către Molotov şefului de Stat Major al Frontului de Sud, N.F. Vatutin, ulterior unei negocieri cu ministrul român de la Moscova, Davidescu, suna astfel: „Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al râului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mâinile noastre".

La 4 noiembrie 1940, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, oraşul Hotin şi ţinutul omonim, împreună cu partea de sud a Basarabiei (Bugeacul, cu plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), au fost trecute sub jurisdicţia R.S.S.Ucrainene.

„Din Boian la Vatra Dornii/ Au umplut omida cornii..." Cu siguranţă, aţi recunoscut versurile din „Doina" eminesciană. Ştiţi unde se află localitatea Boian? În Ucraina, la 28 km sud-est de Cernăuţi, şi la doar 21 km nord faţă de oraşul Dorohoi din Moldova noastră. Boianul stă pe malul râului Herţa - un afluent al Prutului -, în partea de est a raionului Herţa, în apropiere de graniţa cu România. Are 2.101 locuitori, preponderent români.

Localitatea Herţa a făcut parte încă de la înfiinţare din Principatul Moldovei şi este atestată documentar din 20 decembrie 1437. Între anii 1775-1777, oraşul a fost ocupat de armatele austriece, dar târgul, împreună cu circa 30 de sate, a revenit Moldovei, în cadrul nou-înfiinţatului Ţinut Herţa, înglobat ulterior Ţinutului Dorohoi. După Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, Herţa a intrat în componenţa statului român. La recensământul din 1860, era, oficial, a 25-a localitate urbană a Moldovei, după numărul populaţiei (2.754 de locuitori). În anul 1864 i s-a recunoscut statutul de oraş. În perioada interbelică, oraşul Herţa a făcut parte din componenţa României, în Plasa Herţa a judeţului Dorohoi. Conform recensământului din anul 1930, locuiau 8.368 persoane, aproape în totalitate români. Prin oraş trecea drumul naţional Cernăuţi - Herţa - Noua Suliţă - Lipcani. Acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci din regiunea cunoscută astăzi sub denumirea de Ţinutul Herţa, care a aparţinut Moldovei şi apoi României, până la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Cartea de autor „Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului" relatează circumstanţele în care România a pierdut fraudulos Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în anul 1940, odată cu Basarabia, prin viclenia lui Molotov şi dezinteresul nemţilor. Viaceslav Mihailovici Molotov (9 martie/25 februarie 1890 - 8 noiembrie 1986) - nomina odiosa! - scrie: „Nu cunoşteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu ştiam geografia graniţelor dintre Rusia, Germania şi Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm graniţele în aşa fel încât oraşul Cernăuţi să ne aparţină nouă. Germanii mi-au spus: «Dar voi n-aţi avut niciodată Cernăuţiul, el a aparţinut întotdeauna Austriei. Cum puteţi să-l cereţi?», «Ucrainienii îl cer! Sunt ucrainieni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta!», «Dar Cernăuţi n-a fost niciodată oraş rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei şi apoi a României!», a răspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova. «Da, dar ucrainienii trebuie să se unească!», «Nu sunt mulţi ucrainieni acolo... Hai să nu discutăm chestiunea asta!», «Trebuie să luăm o decizie. Ucrainienii sunt acum în ambele părţi, în Ucraina Trans-Carpatică şi în partea de est; toată asta aparţine Ucrainei şi dumneavoastră vreţi să păstraţi o bucată în afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheamă asta... Bukovina». Schulenburg s-a foit în fotoliu, a oftat şi apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat şi Hitler a acceptat" (pag. 11).

„Aceste dezvăluiri ale lui Molotov confirmă justeţea poziţiei lui Nicolae Iorga, care s-a opus la Consiliul de Coroană ca aceste teritorii să fie cedate Rusiei fără vreo rezistenţă din partea României. Carol al II-lea şi clasa politică românească de atunci au admis pierderea provinciilor fără să tragă un singur foc de armă!

Ultima speranţă a milioanelor de români din Bucovina şi Ţinutul Herţei de a se uni cu România a fost pierdută definitiv atunci când Emil Constantinescu şi Adrian Severin şi-au pus semnătura pe documentele de renunţare în favoarea Ucrainei a acelor teritorii."

Pe data de 7 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. împarte teritoriul R.S.S. Ucrainiene în 23 de regiuni, formându-se şi regiunea Cernăuţi, incluzând marea majoritate a aşezărilor din plasa Herţa a fostului judeţ Dorohoi. Începând din vara anului 1944, după cea de-a doua „eliberare" sovietică, românii din Ţinutul Herţa sunt abandonaţi teroarei roşii, martirizaţi prin întemniţare, tortură, gulaguri, „deschiaburiri", înfometare dirijată, deportări. Pe data de 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainiene adoptă „Decretul cu privire la păstrarea (sic!) denumirilor istorice". Denumirile aşezărilor, nume păstrate vreme de veacuri, sunt schimbate. Pe data de 1 decembrie 1946, în conformitate cu împărţirea teritorial administrativă R.S.S. Ucrainiene, Ţinutul Herţa devine raionul Herţa, cu 24 de soviete săteşti.

În Herţa trăiesc acum circa 32.000 de 32.000 români, în sate compacte (există un singur sat ucrainean). Ziarul „Gazeta de Herţa" se tipăreşte în limba română. „Golgota lor ni-i rană şi blazon" stă scris pe marmora neagră a nemuririi Monumentului victimelor din satul - martir Boian, satul cronicarului Ion Neculce, dar şi al celor, fără de număr, ucişi de ruşi şi îngropaţi în pământul natal după Pactul mizerabil din 1940 - Ribbentrop-Molotov, precum şi între anii 1944-1953, de către ciuma bolşevică. „Numai în noaptea de 6 spre 7 februarie a îndepărtatului an 1941, în localitatea Lunca din Ţinutul Herţa, au fost seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici peste 300 de români din satele Boian, Ostriţa Herţei, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala, care se îndreptau spre România. Trupurile neînsufleţite ale românilor au fost aruncate în trei gropi mari, acolo, în luncile Prutului, însă, din păcate, doar o singură groapă a fost descoperită. Acolo erau îngropaţi majoritatea martirilor din comuna Mahala, raionul Noua-Suliţă. Aceştia au fost aduşi acasă de către rude şi îngropaţi în cimitirul din sat. De atunci, în fiecare an, în aceste zile de primăvară, se adună rudele, prietenii şi intelectualitatea bucovineană, pentru a-i pomeni pe cei omorâţi fără vină..." (Vitalie Zâgrea, Cernăuţi, martie 2012)

În ultima zi de februarie (29) a acestui 2012 bisect, romanialibera.ro posta o scrisoarea deschisă adresată opiniei publice şi mass-media din România, prin care românii din Ţinutul Herţa îşi cereau drepturile călcate în picioare din prima secundă în care acest teritoriu românesc a fost smuls cu sălbăticie de ruşi, în afara oricăror convenţii diplomatice ori politice. Adică, pur şi simplu, furat, luat „la pachet", împreună cu Basarabia şi Bucovina, de sinistrul Molotov, şi băgat la teşchereaua bolşevică, profitându-se de bâlbâiala românească şi indiferenţa germană. Scrisoarea - semnată de preşedintele şi vicepreşedintele Societăţii Culturale „Ţinutul Herţa", Asimionesei Petru şi respectiv Mircea Budacu, a trecut aproape neobservată, atenţia societăţii româneşti fiind, şi în anul de graţie 2012 al mileniului trei, focusată pe criza contemporană şi ciolaniada politică autohtonă. Iată fragmente din această scrisoare:

„Românii herţieni de pretutindeni, atât din spaţiul actual al acestui teritoriu, aparţinând vechii Moldove, cât şi toţi cei care au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale, din motive etnice (refugiu), deportări şi domicilii forţate, ca urmare a cotropirii staliniste, îşi pun întrebarea absolut legitimă: Până când vor fi românii herţeni-ucrainieni? De ce suportă herţienii ocupaţia străină, începând din 29.06.1940 şi până în prezent, cu excepţia perioadei 07.1941-03.1944, o administraţie străină (sovieto-ucrainiană), ştiut fiind că teritoriul Herţei a fost trup şi suflet al statului feudal moldovean, de când a luat fiinţă şi până la ocuparea acestuia prin forţa (rapt), fără nici un drept sau motive de orice natură? (...) În virtutea dreptului la restabilirea adevărului istoric, noi, herţienii de pretutindeni, apelăm la opinia publică, la societatea civilă şi mass-media, la toţi cei care au sentimente patriotice, cu dragoste pentru toţi românii, şi din afara graniţei, inclusiv şi din ţinutul Herţa - care atâtea secole au vorbit numai graiul românesc, să-şi spună părerea privind dreptul reîntregirii (rectificare de graniţă), al ţinutului Herţa, la trupul României. (...) Este necesar să declarăm că, în privinţa oricărei trimiteri a problemei Ţinutului Herţa la unele hotărâri ale unor foruri internaţionale (Paris, Helsinki), de nemodificare a graniţelor, noi, herţienii, nu vom fi de acord, atâta timp cât pe teritoriul Europei s-au făcut multe modificări de graniţe, posterior acelor hotărâri, ca de exemplu: eliberarea Ţărilor Baltice şi a altor state din Imperiul Sovietic (Ucraina, Moldova, Georgia, Kazahstan etc.), destrămarea Iugoslaviei, Cehoslovaciei, unirea celor două state germane etc., numai România nu se poate încadra în spaţiul istoric de 2.000 de ani. Ca urmare, noi, herţienii, considerăm că este necesar să se organizeze, sub auspiciile Academiei Române, o dezbatere istorică şi juridică, cu participare internaţională (Italia, Egipt, Franţa, Spania, Grecia, Rusia, Ucraina), sub patronajul Senatului şi al Preşedinţiei, prin care să se arate încă o dată - prin documente, drepturile istorice şi etnice ale românilor în spaţiul carpato-ponto-danubian. De asemeni, să se cunoască şi mai mult cum a fost pârjolit acest spaţiu de popoare şi etnii venetice şi asupritoare. Referitor la organele statale ale României, noi, herţienii, ne-am adresat prin memorii, în repetate rânduri, şi am primit răspunsuri ambigui sau de neputinţă. Sperăm, măcar acum, când nu mai este mult timp până la încheierea unui Tratat cu Ucraina, ca populaţia ţinutului Herţa să revină şi să convieţuiască alături de toţi românii ţării noastre. Mama Ţinutului Herţa este numai România."

„...Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/.../ Tu te 'nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând..."

 

Lasă un comentariu