DOR DE NICHITA

Primăvara ni se face dor de Nichita Stănescu. Altfel decât în alte anotimpuri, fiindcă el a venit pe lume primăvara, la sfârşit de martie, când era sigur că primăvara nu se poate întoarce, a venit ca un vestitor al poeziei.

Însăşi naşterea lui ţine de poezia unei întâlniri, dincolo de istorii şi de neamuri.

Primăvara mi se face şi mie dor de Nichita, de cel pe care l-am cunoscut şi de cel pe care nu l-am cunoscut, de poezia lui pe care i-am cunoscut-o din doască-n doască.

Nichita nu era doar vestitor de poezie, ci şi de locuire în chip poetic a acestei lumi, uitată de atâtea, dar niciodată de poezie.

Prin Nichita, am cunoscut şi eu calea spre poezie - şi înainte de a-l întâlni şi după aceea.

Am îndrăznit să ajung la acea cale, bătând la uşa poetului, întrebându-l care-i „calea, adevărul, viaţa" poeziei.

M-am dus la Struga, să mă bucur de încununarea poeziei prin el, tot pentru că am îndrăznit şi nu am ratat o şansă care ţi se oferă o dată-n viaţă.

Când mi-e dor de Nichita, mă întorc la amintirile mele cu el, pe care le pot derula secvenţă cu secvenţă, pentru că ele s-au imprimat adânc în inima mea, care era atunci mai mare decât trupul, cum ar fi spus poetul.

Cine ştia că se va lepăda atât de curând clipa cea repede a lui Nichita? Ceva mă îndemna să mă grăbesc, să nu pierd întâlnirea cu Nichita, nici în octombrie 1980, nici în august 1982... pentru că, după 13 decembrie 1983, ar fi fost prea târziu.

Mă declar un privilegiat şi mă felicit pentru că mi-am forţat destinul şi mi-am creat prilejul de a-l cunoaşte pe Nichita - pe el, Marele Nichita, admirat de tânărul iubitor de poezie ce eram.

Mă consider un fericit, un norocos, ca Nichita să-mi creioneze într-o clipă portretul, semnând cu „pseudonim": „AL MEU PRIVIT DE AL SĂU".

Pentru că e iar primăvară şi mi se face dor de Nichita, umblu în lada mea de zestre şi dau ceasul înapoi. Şi-l regăsesc pe Nichita cel viu şi nu văd un alt Nichita, pentru că el nu poate să moară, nu-l lasă poezia sa, cea care-l ţine între noi, mereu în putere, în tot mai marea putere a poeziei lui, care vine înspre noi să ne ocrotească, să ne facă să ne înţelegem pe noi şi rostul lumii!

Nichita Stănescu la Struga, Macedonia, august 1982, în Catedrala „Sf. Sofia", discursul de recepţie - premiul Internaţional „Cununa de aur" (Foto: Nicolae Băciuţ)

Lasă un comentariu