O poveste (episcop Nicolae Velimirovici, „Cugetări despre bine şi rău", Bucureşti, 1939, pg. 157) explică mai bine valoarea sufletului decât orice vorbe meşteşugite:
Un călugăr a venit printre oameni din pustiu şi a adus cu el o legătură. Era un diamant învăluit într-o frunză veştedă de smochin. Şi, ţinând legătura în mână, grăia:
- Dacă se întoarce o parte a acestei pietre de mare preţ către făpturi şi lucruri, toate vor străluci cu o frumuseţe neînchipuită.
- Arat-o, strigară oamenii. Dar, ca şi când n-ar fi auzit nimic, acel călugăr continua:
- Dacă se întoarce cealaltă parte către morminte, ele se deschid şi morţii se văd ca şi vii.
- Arat-o, strigară ascultătorii cu mai multă putere. Din nou, ca şi când n-ar fi auzit nimic, pustnicul povestea mai departe:
- Dacă se întoarce partea a treia a acestei pietre către lumea duhovnicească, atâta lumină va purcede, încât soarele, stelele şi toate lucrurile de sus şi de jos vor pieri ca în potop.
- Ah, arat-o odată, strigară oamenii nerăbdători. Atunci călugărul răspunse:
- Nu pot să v-o arăt, deoarece nu se poate scoate din această frunză uscată, până ce nu se rupe frunza. Râseră cu toţii şi strigară:
- Apoi această frunză este deja uscată, şi chiar de n-ar fi aşa, nu preţuieşte nimic faţă de marele preţ pe care îl înveleşte.
Călugărul deveni grav şi, cu glasul tremurător, le spuse:
- Voi ziceţi că această frunză uscată de smochin nu preţuieşte nimic; iar eu vă spun că ea preţuieşte tot atâta cât şi trupul vostru faţă de piatra de mare preţ care se ascunde în ea. Şi, dintr-o dată, rupând călugărul frunza şi arătând diamantul, toate gurile amuţiră, iar fiecare simţea că poartă în sine acea piatră de mare preţ.