Am descoperit cu adevărat Bucovina, la ea acasă, atunci când, în entuziasmul unor mari speranţe, primele ieşiri în lume nu le-am făcut nici la Paris, nici la Roma sau mai ştiu eu unde spre ce apus, ci la răsărit şi în nord, la Chişinău şi la Cernăuţi, convins fiind că podul de flori nu durează prea mult, că ofilirea pândeşte din toate zările, că e nevoie de un alt fel de cunoaştere şi recunoaştere, de descoperire şi redescoperire a celor care sunt de-o fiinţă şi de-o limbă cu noi.
Aşa am ajuns printre românii bucovineni, mureşeni de toate preocupările pe drumuri nemaiumblate, de la Crasna la Fântâna Albă: scriitori, preoţi, oameni de cultură, oameni de bine, pe deplin convinşi că, până la visata reîntregire, e nevoie de legături de la suflet la suflet.
Am descoperit o lume pe care o ştiam în inima mea, cu oameni primitori, trăind româneşte şi visând în limba română.
Aşa au început să apară şi revistele „Codrul Cosminului", „Făgurel", de care m-am ocupat eu - tehnoredactare, corectură etc. - gândite în Cernăuţi şi finalizate la Târgu-Mureş, până când au ajuns soldaţii de plumb ai lui Gutenberg şi în tipografiile bucovinene.
Sigur, realizarea cea mai importantă rămâne „Ţara Fagilor", un demers de recuperare/ restituire a trecutului de mare suferinţă a unui ţinut căruia i s-a furat dreptul de a fi în graniţele fireşti, adunându-se an de an documente, mărturii, care fac ca istoria să fie înţeleasă în dimensiunea realului nu a manipulării ideologice.
Au fost de fiecare dată momente de mare încărcătură emoţională a noastră, cei care ştiam că până patria de pământ ne va fi comună, ne rămâne doar patria de cuvinte şi de sentimente.
Cu toată sârma ghimpată dintre noi, nu am simţit că am fi străini unii faţă de alţii, iar sentimentele de regăsire au avut adesea accente de mare vibraţie sufletească şi emoţională.
Am colindat sate, ne-am ospeţit în case de gospodari, ne-am rugat împreună în bisericile credinţei noastre străbune, am pus temelie gândului care ne uneşte.
Nu ştim ce ne va rezerva istoria, cea care nu ţine cont de adevăr, de om, ci de interesele celor tari, care împart şi despart lumi, călcând în picioare trecutul şi punând sub cheie viitorul.
Dar mai sperăm, mai sperăm. Speranţa nu moare ultima. Nu moare niciodată.
