IULIU MANIU - REPERE ISTORIOGRAFICE CONTEMPORANE (I)

Distribuie pe:

Iuliu Maniu s-a remarcat ca un lider de marcă al vieţii politice româneşti şi s-a impus prin caracterul şi personalitatea sa puternice, reuşind să suscite interesul şi admiraţia contemporanilor săi.

Şi-a început activitatea politică la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a încheiat-o la mijlocul secolului al XX-lea, perioadă în care a trăit cele două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945). Iuliu Maniu a făcut parte, încă din anii tinereţii, printre fruntaşii Partidului Naţional Român, iar în anul 1919 a devenit preşedintele acestui partid şi a militat pentru extinderea acestuia la nivelul întregii ţări. În urma numeroaselor negocieri, a reuşit să realizeze fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc şi a luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc, care s-a bucurat de o mare popularitate în rândul maselor populare, ce s-a reflectat în rezultatele alegerilor din anul 1928, când a obţinut 77% din totalul voturilor.

Iuliu Maniu a realizat o adevărată performanţă în istoria României, fiind preşedinte de partid aproape 23 de ani. El s-a format ca un opoziţionist intransigent, având o temeinică pregătire juridică şi o desăvârşită tactică de a polemiza cu adversarul.

S-a aflat în fruntea Consiliului Dirigent al Transilvaniei din decembrie 1918 până în aprilie 1920, de asemenea, a condus guvernele României în noiembrie 1928 - iunie 1930, iunie - octombrie 1930, octombrie 1932 - ianuarie 1933. Doar trei ani şi jumătate a ocupat funcţii de conducere în statul român.

Activitatea politică predominantă a lui Iuliu Maniu a fost lupta din opoziţie, activitate în care a devenit un maestru în confruntarea cu adversarii politici.

Profilul său spiritual, moral şi politic s-a remarcat în lupta politică purtată în calitate de conducător al mişcării naţionale din Transilvania, de deputat în parlamentul din Pesta, de organizator al detaşamentelor româneşti la Viena, pe fundalul dezintegrării monarhiei, prin poziţia tranşantă în tratativele de la Arad şi rolul de primă mărime pe care

l-a avut în organizarea Adunării de la Alba-Iulia, în proclamarea Unirii cu România a provinciilor româneşti Transilvania, Basarabia şi Nordul Bucovinei. Toate aceste fapte ale unui timp de glorie i-au creionat lui Iuliu Maniu o aureolă legendară.

Renumitul istoric Nicolae Iorga, chiar dacă i-a fost adversar în lupta politică, i-a realizat un portret din care nu puteau lipsi calităţile politice, morale şi spirituale ale lui Iuliu Maniu.

Sterie Diamandi, în Galeria oamenilor politici, apărută în anul 1935 la editura Cugetarea şi reeditată în anul 1991 la editura Gesa, Bucureşti, se ocupă şi de personalitatea politică a lui Iuliu Maniu, împotriva căruia la vremea aceea, era dezlănţuită o campanie împotriva solitarului de la Bădăcin, iar unele persoane, precum Nicolae Iorga, şi Octavian Goga l-au atacat cu furie.

În schimb, persoana solitarului de la Bădăcin în viziunea lui Stere Diamandi va apărea într-un cadru luminos: „În Ţara Românească în care alţii n-au nici un scrupul în alegerea mijloacelor ca s-ajungă la şefie şi să obţină puterea, Iuliu Maniu e omul politic, care, de dragul unor principii, demisionează din fruntea guvernului şi părăseşte conducerea partidului...

Demisia lui Maniu din îndoita lui demnitate de şef de guvern şi de partid a fost de fapt o manevră tactică, o retragere strategică... Într-adevăr, care prim-ministru conştient de rolul pe care îl deţine şi răspunderea pe care o poartă ar continua să guverneze când i se limitează atribuţiile şi i se refuză până şi îndepărtarea unui subaltern care se face vinovat de acte de indisciplină? Ar fi însemnat o totală abdicare a rolului de premier într-un regim constituţional. De asemenea, era de datoria lui să demisioneze din fruntea unui partid care refuza să-i urmeze directivele."

Sterie Diamandi arată că egumenul de la Bădăcin, cum era supranumit de Nicolae Iorga, n-a reuşit să fie învins nici de Viena cu iscusita ei diplomaţie, nici de Budapesta cu pumnul de fler al lui Tisza: „După Unire, Iuliu Maniu şi-a măsurat forţele cu cel mai abil, mai puternic şi mai norocos om politic al ţării: Ionel Brătianu. Omul politic care a dat peste cap o mulţime de bărbaţi de seamă n-a reuşit să-l răpună pe luliu Maniu. Pentru doborârea sau aservirea lui, Ionel Brătianu a utilizat toate mijloacele de care dispunea puternica sa personalitate.

Totul însă a fost zadarnic. Maniu a rezistat cu succes. Numai moartea timpurie a lui Brătianu a pus capăt acestei rivalităţi şi a uriaşei lupte care se angajase între aceşti doi adversari de rasă."

Este evidenţiată disimularea, ascunderea gândurilor, precum şi cultul tăcerii care a devenit cultul favorit al lui Iuliu Maniu: „Dacă pentru alţi fruntaşi politici şi îndeosebi pentru liderii partidelor democratice, graiul şi slova sunt mijloace prin care ei se străduiesc să-şi comunice gândurile, pentru Maniu aceste mijloace au menirea contrarie, să le tăinuiască. Maniu nu vorbeşte ceea ce gândeşte, de aceea cultivă echivocul cu îndemânare artistică, de aici şi banalitatea exasperantă de multe ori a discursurilor sale. În dezbaterile parlamentare, nu intervine cu plăcere decât în chestiuni de regulament. Vorbele sale sunt asemenea hieroglifelor, cu greu adversarul poate să-i descifreze gândul, dacă nu cumva îi este imposibil.

Aceasta este una din cauzele care fac din domnia sa un adversar foarte primejdios... Pe seama nehotărârii lui Maniu, au circulat şi continuă să circule o seamă de anecdote amuzante.

Domnia sa a avut grijă ca prin faimoasele pertractări, specialitate în care a devenit maestru, să contribuie într-o largă măsură la crearea acestei legende.

Cine cercetează mai de aproape şi cu multă atenţie activitatea lui Maniu îşi va da seama că şovăirile şi dibuirile sale nu sunt decât manevre tactice. Sub această aparenţă, se ascunde o hotărâre neclintită, o voinţă dârză. Ca unul căruia i-a fost dat să lupte în împrejurări excepţionale şi să-şi asume răspunderi istorice, a fost deprins să nu se hotărască decât după ce şi-a luat toate măsurile de prevedere. În această privinţă, Maniu are ceva din însuşirile catârului, animalul de povară cel mai destoinic, care străbate drumurile munţilor prăpăstioşi. Conştient parcă de riscurile mari ale celei mai mici neatenţii, înaintează încet şi cu mare băgare de seamă, fiind foarte îndărătnic în pasul pe care îl face."

În încheierea eseului închinat lui Iuliu Maniu, Sterie Diamandi a schiţat portretul psihologic într-o coloratură romantică, în care încearcă să dezvăluie aspecte din intimitatea comportamentului ilustrului om politic: „Sentimentul conştiinţei împăcate îl face pe Maniu să aibă atitudinea de o seninătate aproape olimpiană.

Pare c-am avea de-a face cu un filosof de factură antică, priveşte oamenii şi evenimentele sub speciae aeternitas. Asemenea unui filosof, Maniu când rătăceşte prin aleile unui cimitir, priveliştea mormintelor îi strecoară în suflet fiorul nimicniciei şi îi oferă prilej de meditaţie, îndeletniciri puţin obişnuite pentru un om politic. Se uită însă că aceste răgazuri de reculegere, de cele mai multe ori, pe lângă că sunt o necesitate sufletească, ele constituie perioade de fecunditate. În aceste răgazuri, sufletul nostru se reface de loviturile primite în lupta vieţii, caută să aibă o altă perspectivă asupra oamenilor şi lucrurilor, îşi scrutează conştiinţa, îşi revizuieşte tactica şi se pregăteşte pentru noi asalturi. Sub cerul Rivierei, Maniu nu se mulţumeşte să-şi desfăteze ochiul cu peisajul mediteranean, ci foloseşte prilejul ce i se oferă ca, departe de tumultul vieţii politice din ţară, cu tot felul de intrigi de culise, să poată reflecta în voie şi să se hotărască, neinfluenţat decât numai de raţiunile conştiinţei sale. Când n-are ocazia să se refugieze în străinătate, se retrage bucuros la Bădăcin. Acolo, în liniştea patriarhală a locului natal, departe de lume şi de tumultul vieţii, în tovărăşia naturii, în mijlocul căreia s-a născut şi a copilărit, Maniu are răgazul trebuitor să treacă în revistă viaţa sa bogată în evenimente mari, prilejuindu-i reflexii din cele mai interesante asupra acestor evenimente şi a oamenilor cu care a venit în contact. Cu un sentiment de smerită emoţie, îşi aminteşte de anii adolescenţei cu planuri îndrăzneţe, de memorabilele lupte naţionale duse în Ardeal, de clipele de restrişte, când totul părea pierdut şi, în fine, de ceea ce părea himeric, apoteoza izbândei. Iuliu Maniu şi-a făcut pe deplin datoria. Intră în caracterul lui să nu se hotărască decât de raţiunile conştiinţei sale.

Iuliu Maniu a văzut în morala creştină factorul hotărâtor al progresului nostru naţional. Pentru el religia creştină a însemnat o forţă activă, inepuizabilă şi veşnic proaspătă. De aici şi tăria acestui om politic cu ţinută dârză şi neinfluenţat de contingenţele mărunte ale vieţii".

Sterie Diamandi a omis să relateze despre confruntarea lui Iuliu Maniu cu Carol al II-lea. După actul restauraţiei din 8 iunie 1930, Iuliu Maniu şi-a măsurat forţele cu Carol al II-lea timp de 8 ani, după care au urmat doi ani de luptă aprigă, timp în care s-a instituţionalizat regimul monarhiei autoritare, şi apoi să dizolve partidele politice, după care s-au prăbuşit graniţele naţionale, iar Carol al II-lea a fost nevoit să abdice, la 6 septembrie 1940.

În 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, şi prin această sentinţă se încheia cariera unuia dintre cei mai de seamă oameni politici din istoria României. Timp de aproape două decenii după arestare, numele lui a fost dat uitării. Regimul comunist a utilizat cu succes procedeul damnatio memorie ce urmărea spălarea memoriei colective, ştergerea din memoria contemporanilor şi a generaţiilor tinere a oamenilor politici, a personalităţilor istoriei moderne şi contemporane, ce au înfăptuit România modernă, care au întregit regatul României între graniţele sale naturale, istorice, şi i-au înălţat instituţii moderne şi democratice.

Aceste personalităţi ale istoriei neamului românesc au fost şterse atât din manualele şcolare, cât şi în tratatele de istorie.

Dacă se lua în vedere numai faptul că Iuliu Maniu fusese unul dintre făuritorii Marii Uniri din 1918, ce şi-a legat numele de acel înălţător moment din istoria românilor, era suficient ca Iuliu Maniu să fie tratat cu respectul datorat unei personalităţi de seamă a istoriei neamului românesc.

Treptat, în deceniul al VII-lea al secolului al XX-lea, au început să i se recunoască lui Iuliu Maniu unele merite în lupta pentru unirea Transilvaniei cu România, să se evoce atitudinea sa ostilă dicta-tului de la Viena, din august 1940.

Ştefan Pascu, în lucrarea Marea Adunare Naţională de la Alba-Iuliu - Cluj, 1968, vorbeşte despre circumstanţele Unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918, în care Iuliu Maniu e amintit în treacăt.

Istoriografia de după 1989 a fost generoasă cu personalitatea lui Iuliu Maniu. Astfel, au fost publicate numeroase articole, studii monografice, în care personalitatea omului politic este prezentată cu lumini şi umbre, cu calităţi şi defecte, pentru a ne oferi o pretinsă judecată obiectivă.

Istoricul Ioan Scurtu publică în 1995, la Editura Enciclopedică, o valoroasă monografie, riguros construită, asupra activităţii politice a lui Iuliu Maniu.

În cele zece capitole ale monografiei, este prezentată personalitatea lui Iuliu Maniu de la începutul activităţii sale politice până la dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc şi condamnarea lui.

Capitolul al XI-lea este dedicat personalităţii politice a lui Iuliu Maniu.

Partea a doua a monografiei, intitulată Anexe, conţine discursuri parlamentare, declaraţii ale lui Iuliu Maniu făcute în numele Partidului Naţional şi al Partidului Naţional Ţărănesc, cuvântări la întruniri electorale, scrisori, rapoarte, memorii.

(va urma)

 

Lasă un comentariu