„La început a fost cuvântul, şi cuvântul era Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul, şi toate printr-însul s-au făcut". Cuvintele folosite din cele mai vechi timpuri sunt sărbătoarea sufletului, sămânţa din care răsare floarea strălucitoare a luminii, acolo în înălţimile celeste unde planează înainte de a se întrupa spre a-şi împlini destinul pământesc. Sufletele noastre se hrănesc cu cuvinte. Cuvinte de adevăr şi înţelepciune în ideea că nu există înţelepciune de-a gata, că fiecare dintre noi trebuie să păşim pe lungul drum al cunoaşterii, la capătul căruia se află adevărul.
Sufletele oamenilor sunt flămânde şi însetate de cuvinte. Un „cuvânt bun", adică o vorbă de spirit, un orator ingenios ne poate duce pe talazurile grijei pentru bucăţică de pâine, despărţirea de bucuriile vieţii, spiritului, spre optimism, speranţe sau dezamăgiri. Din gura bunicului cuvântul a fost ales de tata, iar acesta l-a predat fiului care la rândul său îl va preda neştirbit şi fără cusur urmaşilor, şi aşa cuvintele alcătuiesc un nevăzut şi trainic şirag care leagă lumea din tată în fiu, inclusiv prin tradiţie şi folclor, îndemnându-ne la cunoaştere şi la învăţătură.
Înaintaşii noştri au desluşit deopotrivă în ei cuvântul şi rigoarea acestuia, rigoarea cu care a fost păstrată, studiată şi transmisă din generaţie în generaţie aceasta îndelungată disciplină a spiritului care ne-a inoculat respectul pentru cuvânt, ca unul dintre atributele cele mai de preţ ale omului. Erudiţii noştri au cunoscut întotdeauna şi cunosc şi azi marea responsabilitate a limbajului verbal sau paraverbal, excelente mijloace de a trişa, de a ascunde, de a născoci pe faţă sau pe ascuns, prin exagerare, adăugare, inventare, prin diminuare sau omisiune, forme de administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal. Prin cuvânt poţi realiza scopuri pozitive, ridicând moralul oamenilor, respect şi apreciere, ori poţi învrăjbi oamenii, să le întinezi moralitatea şi să-i îngropi prin „constructe sălbatice".
Nu un cuvânt anume e sfânt, ci cuvintele însele, adică limbajul ca instrument de comunicare între oameni. De aici grija evidentă a învăţaţilor noştri faţă de limbaj, teama de a nu-l vulgariza prin abuz, mercantilism sau prin uzaj mecanic. Aşa se explică laconismul lor în scris, dar şi prin viu grai: a vorbi pentru a spune ceva, pentru a comunica idei şi nicidecum a emite vorbe goale, a insulta sau a jigni, sunete fără acoperire. Respectul pentru cuvânt nu înseamnă câtuşi de puţin fetişismul cuvântului. Cuvântul, de la caz la caz, nu e bun sau rău în sine, el e bun sau rău în măsura felului în care e utilizat. Astăzi, o ştim foarte bine, un cuvânt poate răni sau ucide la fel ca un glonte. În zilele noastre se discută mult despre poluarea atmosferei, a celei fizice, dar şi a celei spirituale. Învăţaţii noştri au întrezărit acest pericol prevenindu-ne împotriva pericolului poluării societăţii prin cuvânt, aşa cum se întâmplă astăzi, din ce în ce mai mult în România.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale bunei-cuviinţe prin cuvânt este, fără îndoială, considerarea elementului social ca fiind preponderent faţă de cel individual. Individul nu este niciodată considerat rupt de societate şi nici opus societăţii. Nu există faptă rea care să nu aibă repercusiuni asupra întregii colectivităţi. Omul nu a fost creat să trăiască singur, ci să vieţuiască laolaltă cu alţi oameni. Fiecare individ este o celulă în corpul fiinţei vii, care este societatea. Degenerarea, proastă funcţionare a unei singure celule, afectează întregul organism. Omul se realizează numai servindu-şi semenii, punându-şi forţele în slujba societăţii şi respectului faţă de sine, faţă de adevăr şi faţă de muncă cinstită... „Porumbelul avea o ramură de măslin în cioc". De ce a ales porumbelul tocmai o ramură de măslin? Iată ce spunea porumbelul: Mai bine să-mi fie hrana amară ca măslinul, dar fruct al muncii mele, decât să fie dulce ca mierea şi cuvintele mieroase danie a altora.
Respectul pentru cuvânt, muncă cinstită şi pentru societate este o îndatorire pentru toţi membrii societăţii, în primul rând pentru cei aflaţi în jilţurile calde ale puterii.
