Episcopul Vasile Moga s-a născut la Sebeş, dintr-o familie veche şi fruntaşă de preoţi români, vrednici luptători pentru libertăţile sociale şi progresul poporului nostru. În anul 1810 este ales episcop de sinodul ţinut la 10 septembrie a aceluiaşi an, la Turda.
Toiagul de episcop îl duce cu multă competenţă între anii 1811-1845. Pe lângă greaua situaţie materială în care se zbătea poporul, episcopului i se mai impuseseră numeroase restricţii de mişcare. Prin ordinul împărătesc din decembrie 1810, se impuneau noului numit, şi implicit poporului, de către cancelaria împărătească o serie de 19 îndatoriri, unele cu totul nenaturale. Cu multe stăruinţe din partea episcopului, locuinţa episcopiei se fixează la Sibiu, împotriva opreliştilor împărăteşti, întreprinde o colectă benevolă în toată Transilvania şi cu ceva fonduri sidoxiale, cumpără după vreo patru ani de caznă casa din strada Cisnădiei, cu 34.000 fl. pentru care se obţine, după nu puţine peripeţii, aprobarea Curţii din Viena. Prin buna gospodărire îi rămâne încă un fond de 8.260 fl. destinaţi pentru seminar. Cu aceiaşi bani se întreţin patru studenţi la Viena şi se plătesc din taxele sidoxiale lefurile profesorilor de seminar. În anul 1812, înfiinţează un curs special pentru pregătirea preoţilor şi o „şcoală normalicească" pentru pregătirea învăţătorilor, apoi se strâng noi fonduri pentru seminar, a căror sumă ajunge la 24.574 fl.
Grelele lipsuri materiale cu care era confruntată episcopia îl determină pe episcop să facă intervenţiile prompte din anii 1834 şi 1837, „pentru egala îndreptăţire a românilor cu celelalte naţionalităţi din Ungaria". În anul 1838, cerea dietei apărarea clerului şi poporului său de asupririle suferite din partea autorităţilor, de pe teritoriul cu populaţia mixtă. Încă din anul 1831, creează din economiile sale un fond de 10.000 fl. care se depun cu o dobândă de 600 zloţi, din care în fiecare an erau răsplătiţi 6 studenţi cu rezultate bune la carte, iar în 1835, creează alt fond de 30.000 fl. pentru cei ce vor fi trimişi la şcoli mai înalte. În anul 1814 întocmeşte un manual de: „învăţătură teologicească despre năravurile şi datoriile oamenilor creştini", care se tipăreşte însă numai în 1820. Sub raportul activităţii pastorale, episcopul Vasile Moga dă în circularele sale o amplă îndrumare sufletească preoţilor. Pentru activitatea culturală şi pregătirea sufletească a cadrelor, îndeamnă la citirea presei timpului şi a cărţilor apărute. Episcopul V. Moga a vizitat aproape toate bisericile din eparhia sa, mergând însoţit de credincioşi, călare sau pe jos, peste păduri şi hârtoape, de la o biserică la alta, cu care ocazie a sfinţit sute de biserici noi. Zidirea de lăcaşuri de cult a fost una din grijile permanente ale episcopului. Pe plan cultural, V. Moga este cel dintâi sprijinitor asiduu al înfiinţării de şcoli româneşti, care se înmulţesc în timpul păstoririi sale, cu toată pregătirea mai sumară a dascălilor, aceştia fiind îndeosebi slujitori ai bisericii. Circulara sa din 1816 ca „în toată parohia să se ridice şcoală de normă românească" se repetă în fiecare an sub diferite forme, cu alte calde îndemnuri. Face numeroase intervenţii la guvern şi comune, îndeosebi la cele cu populaţie mixtă, ca să dea terenuri pentru şcoli şi să aloce fonduri pentru plata cadrelor, operaţie care a mers anevoios de greu. Pentru că satele erau sărace, cele mai multe şcoli funcţionau în localuri închiriate, dar răspândeau literele româneşti şi suflet în obştea satului. Vasile Moga a fost o remarcabilă prezenţă în lumea şcolii, pe care a servit-o cu nobilă dragoste şi pasiune vibratoare, el nu avea momente de îndoială în credinţa idealului său, ci doar scântei de revoltă împotriva unor stări sociale insuportabile. În anul 1812, guvernul îi atribuie superinspecţia la toate şcolile ortodoxe. În noua calitate se pune în legătură cu directorii şcolilor de atunci. Ordinul pentru ridicarea de şcoli şi trimiterea copiilor la şcoală, se repeta, cu fiecare prilej, iar cu ocazia inspecţiilor canonice, o grijă deosebită acordată era stării şcolii şi a învăţământului. Hotărăşte, de asemenea, să nu fie primit dascăl cel ce nu are „testimoniu", că „a urmat normaliceşte învăţături". Plata anuală a dascălului se ordonase a fi 50 zloţi, însă adesea era 40, ori chiar mai puţin, primind în schimb, în natură, combustibilul lemnos ori beneficiind de o zi de clacă din partea familiilor cu copii de şcoală. A stăruit perseverent să se construiască în tot satul „casă de şcoală". Şcolile acestea din prima jumătate al veacului al XIX-lea sunt instituţii de pregătire şi formare pentru opera de redeşteptare naţională, ce va avea loc la cumpăna veacului. Prin petiţia celor doi episcopi, din Sibiu şi Blaj, din anul 1834, trimisă împăratului, aceştia cer să se decreteze că „românii au existat în Ardeal înainte de venirea saşilor şi în ţinuturile locuite de aceştia, şi din punct de vedere juridic, toţi locuitorii sunt egali îndreptăţiţi". Un moment de însemnată importanţă politico-naţională îl are şi petiţia pe care episcopul o înaintează în anul 1837, cu ocazia convocării dietei Ardealului la Cluj. Petiţiile pentru egala îndreptăţire a românilor continuă până la moartea sa. Aceasta este activitatea merituoasă şi locul de cinste pe care-l ocupă Vasile Moga în contextul vieţii româneşti, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, epocă în care viaţa socială a românilor din Ardeal şi în general a poporului de jos, plină de efervescenţă, aştepta revirimente sociale, care nu întârzie să vină. Episcopul Vasile Moga a murit în octombrie 1845, în vârstă de 71 de ani, după o păstorie îndelungată, desfăşurată în condiţii destul de vitrege.
