Copilul, ca o redută (Cine „cucereşte" inima copilului, câştigă)

Distribuie pe:

Când într-o familie apucă să intre zâzania duhului rău, care „lucrează" pentru scopul său diabolic, nu trebuie să te aştepţi că se vor „înmulţi" florile binelui! Dimpotrivă! Răul se prinde şi se întinde mai repede decât orice. Argumente se găsesc în tot felul de ipostaze. Părinţii, cei dintâi care veghează şi lucrează pentru ocrotirea familiei, pot fi primii şi în cealaltă parte neplăcută.

...Un Moş Crăciun care împărţea daruri pentru nişte copii - moşul fiind chiar tatăl prichindeilor - prin nedreptatea făcută de el datorită diferenţelor mari şi uşor de remarcat între daruri, a iscat nemulţumire între fraţi şi o ceartă greu de potolit. Tatăl, aşa credea el că trebuie să fie: om dintr-o bucată, fără ascunzişuri de niciun fel. Fiecare să primească după merite...Dar oare era momentul potrivit pentru o răfuială în familie?

Retrasă deoparte, mama copiilor ne spune: „mai greşesc copiii, nu sunt suficienţi de ascultători..., iar noi părinţii, necăjiţi de-atâtea câte trebuie să îndurăm, că viaţa-i grea, uneori ne pierdem cumpătul şi nervii o iau razna..."

Să luăm însă un alt caz, o altă ipostază. De exemplu, într-un proces de divorţ.

Ce nu se pune la bătaie, pentru o cât mai profitabilă reuşită? Tupeu, putere de seducţie şi atracţie, într-o luptă răbdătoare, surdă şi aprigă, în culise sau pe faţă!? Dacă te iei după vorbe, nu-l mai recunoşti pe cel sau pe cea de care te-ai despărţit. Nu sunt uşor de împăcat mai ales orgoliile „combatanţilor".

Nu mai surprinde aproape nimic; nici dacă se întâlneşte dramaticul cu pitorescul sau cu hazul de necaz. Iată ce spune un copil despre tatăl său după ce a fost ascultat la tribunal: Îi mulţumesc lui tata că s-a oferit să se ocupe de mine, să-mi asigure întreţinerea. Este înţelegător, un om bun, care nu mă bâzâie toată ziua cu învăţatul; mă lasă să-mi fac programul cum vreau eu... De curând am fost lăsată şi a treia oară în excursie la Viena...E în stare şi de sacrificii pentru mine: deşi nu suportă să trăiască cu câinele în casă, totuşi mi-a admis şi această plăcere.

Oare e bine aşa?

O atmosferă de bâlci unde se fac (de fapt se finalizează) tranzacţii şi e pus la grea încercare sufletul unor oameni...Aşa ar părea să fie ceea ce conţine în fond nu puţine elemente dramatice ale unor autodistrugeri (de familie, destine ş.a.). Iată-l pe un bărbat, de felul lui om liniştit, pornind o campanie de izolare a mamei atât cât se poate. Urma în curând procesul de divorţ. Orgoliul său îi cerea ca fata să i se încredinţeze lui spre întreţinere şi amândoi (tată şi fiică) să rămână în apartamentul de trei camere al fostei familii. Scopul cât mai profitabil urmărit prin divorţ l-a pus în mişcare. Perseverenţa, calitate care până atunci nu-l caracteriza, acum îl împinge în luptă! A reuşit să-şi atragă fiica de partea lui şi i-au ieşit toate câte şi le-a propus. Ca să izbutească, lupta cu răbdare, cu multă cheltuială de energie nervoasă.

Mamei, fiinţa în stare să-şi dea şi sufletul pentru copilul ei, obsedată de dorinţa de a creşte copilul frumos, să-şi poată îndeplini visuri îndrăzneţe, sigur că nu-i poate fi indiferent ce face copilul! Apropo de mame şi copii, un apreciat învăţător îmi spunea, cu inima: „Nu v-aş dori să vedeţi câtă tristeţe apasă pe sufletul unui copil care se simte singur, neglijat, dat la o parte de la masa dreptăţii şi a iubirii părinteşti!"

Dar nu mai puţin întristată, jignită, profund dezamăgită se simte şi o persoană adultă când nu i se respectă meritele, demnitatea... Închipuiţi-vă acea mamă (poate fi chiar mama ta!) care lucrează, fără să-şi numere orele cât lucrează, din zori până în noapte târziu, dintr-o datorie de mamă, dar mai ales de dragul celor dragi...Şi tot aşa luând-o mereu de la capăt: şi azi, şi mâine, ocupându-se de o cât mai bună gospodărire a casei, a familiei...cât toţi ai casei la un loc! Nu cere nimic, dar dă totul! Câte asemenea mame nu-şi cheltuiesc astfel viaţa, care şi pentru ele este tot numai una?! Faceţi o experienţă: încercaţi să comparaţi câtă dragoste dăruieşte familiei această mamă şi câtă se întoarce la ea prin efectul redundanţei dintre suflete? De câte ori într-un an îi recunoaşteţi meritele şi din suflet să-i declaraţi recunoştinţă - fiind şi ea tot un suflet - sensibil, generos, ocrotitor?...

În încheiere, să ne întoarcem puţin la aşa numita competiţie sub genericul „Cine cucereşte inima copilului, câştigă"...Aceasta, nu numai că nu se încheie, ci, dimpotrivă, continuă. Este în toi, fiecare competitor cu ale sale scopuri şi nevoi. N-ar fi o idee proastă ca aceluia cu reuşitele cele mai profitabile, după cucerirea inimii de copil, i s-ar acorda o premiere din partea publicului, raportată la scopul aruncat în luptă?!

Lasă un comentariu