SIMBOLISMUL ARHAIC ŞI CREŞTIN AL SĂRBĂTORII FLORIILOR

Distribuie pe:

Una din sărbătorile creştine care reverberează în conştiinţa credincioşilor creştini, sărbătorită la date diferite, este după cum se ştie sărbătoarea Floriilor, Dumineca Floriilor, Staulele Florilor sau Duminica Vlăstarilor, după cum mai este denumită. Sărbătoare care reprezintă un eveniment creştin închinat, deopotrivă, renaşterii naturii şi a omului, pe fondul acestui sincretism simbolic arhaic-păgân şi creştin, completându-se în mod argumentativ şi funcţional din perspectivă spirituală, culturală şi religioasă. Afirm acest lucru, stimaţi cititori, întrucât multe din sărbătorile care poartă marca originalităţii creştinismului se regăsesc în religiile păgâne, creştinismul nefiind o religie pur originală, ci apare pe fondul acestui sincretism şi mecanism al continuităţii culturii şi tradiţiilor. Spre deosebire de alte religii, pune un accent mai mare pe dimensiunea transcendentă decât pe latura imanentă a acestor tradiţii şi evenimente naturale şi istorice. Referindu-mă la dimensiunea precreştină a acestei sărbători, evidenţiez faptul că aceasta coincide cu ceea ce la romani era sărbătoarea Floralia, închinată Florei, zeiţa florilor şi a înfloririi. În cinstea ei, odată cu venirea primăverii, avea loc această sărbătoare, care la început dura numai o zi, pe 29 aprilie, dată când a fost fondat şi templul ei de lângă Circus Maximus, ulterior prelungindu-se la mai multe zile, ţinând de la 18 aprilie până la 3 mai. În timpul sărbătorii, oamenii purtau pe cap cununi de flori, îşi împodobeau porţile cu crengi de dafin sau laur, planta cu care erau încoronaţi eroii, şi în mod simbolic cu flori. Asemenea sărbătoare a primăverii este regăsită şi la traci, care aşa cum spun istoricii se numea Vloureites, sub raport asociativ fiind un epitet al zeiţei Artemis, însemnând Înflorirea Florilor. Dacă ţinem cont de faptul că, de multe ori, zeiţa Artemis era înfăţişată în iconografie, concomitent, în trei ipostaze, despre care unii specialişti spun că ar reprezenta cele trei faze ale Lunii, nu e greu să facem printr-un exerciţiu al minţii, şi nu în mod speculativ, după cum uşor ar putea fi incriminată o asemenea asociere semantică, legătura cu cele trei surori şi cu cea a morţii şi învierii lui Lazăr, asociată cu moartea şi învierea lui Apollon, cum îl mai numeau tracii pe Zalmoxis. Putem observa că sărbătoarea Floriilor este strict legată sub raport creştin de aceste evenimente cu caracter imanent-moartea şi învierea lui Lazăr, ca ceva supranatural, dar care în plan religios creştin, prin transpoziţie, transcende dimensiunea imanentă în plan transcendent, Apollon înviat fiind zeu şi nu un simplu muritor, cum era Lazăr din Betania.

Prin această judecată voi trece la cea de-a doua dimensiune a sărbătorii creştine, emergentă şi impregnată, după cum am anticipat, cu elemente de factură culturală şi spirituală precreştină, anticipat, de către unii prorocii vechi testamentari. Unul dintre ei a fost după cum se ştie prorocul Zaharia (9:9) prin cuvintele binecunoscute: „Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului, rosteşte-te'n strigare, tu, fiica Ierusalimului: Iată, Împăratul tău vine la tine drept şi El Însuşi Mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz"( cf. traducerii după Bartolomeu Anania a Bibliei (2001), sau după alte traduceri, „călare pe asin, mânzul asinei". În plan simbolic asina şi mânzul asinei are o semnificaţie deosebită. Una dintre interpretările simbolice creştine atribuite acestui animal pe care şedea Iisus la intrarea în Ierusalim o regăsim în Noul Testament la toţii cei patru evanghelişti. În completarea acestora, evanghelistul Luca mai spune că apostolii au întins hainele lor apostolice pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni şi a intrării Sale triumfale în cetatea Ierusalimului, ca un Împărat. Astfel, din perspectivă simbolică, Hristos se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui, şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, şi nu omul. În acest mod simbolic se realizează o transpoziţie din plan istoric-imanent în plan supranatural-transcendent, „intrarea in Ierusalim fiind o prefigurare a intrării în Ierusalimul ceresc". În acelaşi timp, hainele aşternute pe asin erau semnele şi închipuirile care însemnau propovăduirea Evangheliei la neamuri, iar şederea lui Iisus pe acestea semnifica supunerea acestora noului Împărat-Mesia. Semnificaţia hermeneutică şi iniţiatică este completată ulterior de evanghelistul Ioan (12:16), care în evanghelia sa subliniază faptul că apostolii nu pot interpreta încă mesajul transmis de proroci în legătură cu acel eveniment ce prefigura noua religie. Cu patru veacuri mai târziu, Sf. Ioan Gură de Aur ne încredinţează că mânzul asinei pe spinarea căruia Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asina, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică, care păşeşte în istorie pe urmele mânzului. În secolul XIX, Ignatie Briancianinov vede în „Mînzul asinei"şi altceva: acest mânz îl descoperă pe omul mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti, după căderea în Păcatul originar. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle-vechea tradiţie iudaică, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti, creând un alt prototip al omului nou-Noul Adam, după cum este considerat Iisus Hristos. După aceea, apostolii aduc asinul la Hristos, şi îşi pun pe asin hainele pe care se aşază Domnul, săvârşind intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă că, după ce omul părăseşte viaţa păcătoasă, este adus la Evanghelie şi îmbrăcat ca în nişte haine apostoleşti, în cunoaşterea lui Hristos şi a poruncilor Lui, urmând răspândirea acestor învăţături şi la alte neamuri prin acel proces al evanghelizării şi încreştinării.

Lasă un comentariu