„ŢINUTUL SECUIESC" (I)

Distribuie pe:

Motto: „Secuii... se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie şi nu se aseamănă nicidecum, nici ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor." (Antonio Verancsics)

Astăzi, puţinii urmaşi ai secuilor, deşi vorbesc ungureşte, ei nu aparţin etniei maghiare (s.n.) Acest adevăr indubitabil apare aproape unanim în scrierile vechilor cronicari maghiari şi în notele de călătorie ale celor din Occident, care, încă de la începutul veacului al XVI-lea, au ajuns în Ardeal. Nu întâmplător, am selectat un fragment ca motto, din Anton Verancsics (1504-1573). Din textul său, retipărit la Budapesta, în 1944, „De situ Transilvaniae", mai extragem încă un pasaj relevant: „Că secuii sunt de neam hunic nu se îndoieşte nimeni... ca unii care mai păstrează până acum primitivitatea scitică, se deosebesc de unguri aproape în toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie; şi nu se aseamănă nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor." (apud G. Badea-Lătuceanu, „Problema secuiască", Baia Mare, 2010, 14)

Fără excepţie, cei care se referă la Transilvania şi la locuitorii ei, fac motivat deosebirea dintre unguri şi secui (s.n.). Deşi astăzi, secuii vorbesc ungureşte, ei nu pot fi consideraţi unguri. Etnia maghiară de astăzi s-a majorat prin maghiarizarea continuă a românilor autohtoni, nu numai a secuilor.

Nicăieri în Europa nu întâlnim o realitate istorică asemănătoare cu cea din Ungaria, ne referim la Societatea Centrală pentru Maghiarizarea Numelor, datând din 1881! În 1898, la Budapesta, Telkes Simon, preşedintele Societăţii Centrale de Maghiarizarea Numelui, publică un îndreptar nemaiîntâlnit aiurea: „Cum să maghiarizăm numele de familie", din care cităm un fragment scurt: „Numele maghiar. Aşa cum, prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional (s.n.) cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai naţiunii".

Întregul text se derulează pe acest demers!

Onisifor Ghibu dezvăluie un plan secret al guvernului unguresc din 1907, referitor la maghiarizarea românilor din Transilvania. Se urmărea nimicirea demografică a românilor din această zonă românească, prin multe şi diferite acţiuni: maghiarizarea bisericii greco-catolice române; necesitatea imperioasă a demolării autonomiei bisericii ortodoxe române; măsuri drastice în „vederea stingheririi absolute a educaţiei preoţilor şi învăţătorilor români"; maghiarizarea şcolilor secundare româneşti; desfiinţarea presei în limba română; distrugerea românilor pe teren economic-financiar; interzicerea organizării politice a românilor ardeleni.

Toate guvernele ungureşti din perioada 1907-1918 au girat măsuri draconice pentru românii transilvăneni! Nu trebuie să ne mirăm de poziţia Budapestei, nu numai din trecut, ci şi din prezentul începutului de secol XXI!

Pentru cei dornici de informare, din multa literatură ştiinţifică a problematicii, îl citez pe inegalabilul Ion I. Russu, „Românii şi secuii", Editura Ştiinţifică, B., 1990. Personal nu mă miră deloc atitudinea faţă de Transilvania şi profunda intenţie de stârpire a românilor autohtoni pentru a se realiza autonomia şi realipirea acesteia la Ungaria. Un aşa-zis istoric făcuse o incredibilă „afirmaţie referitoare la vechimea ungurilor pe pământ: Adam şi Eva au vorbit în Rai... ungureşte!

O întrebare firească: Unde erau secuii?

Cine a învăţat istoria elementară românească îşi aminteşte că, la 1437, secuii au fost consideraţi o „naţiune" distinctă de cea maghiară. Dovadă e apartenenţa secuilor la Unio Trium Nationum, alături de unguri şi de saşi. Cuvântul „naţiune" avea sensul de „stare privilegiată".

Astăzi, se susţine apartenenţa secuilor la etnia maghiară şi astfel se înfurtunează orice demers al înfiinţării „Ţinutului Secuiesc", prin autonomie comunitară, altfel spus, autoguvernare (s.n.)

Apelăm la una dintre concluziile lui Ferenczy György, „Maghiarizarea din Transilvania şi revizionismul" ,B., 2006: „În faţa provocărilor revizionismului deceniilor interbelice, a Holocaustului şi Genocidului care ni se pregătea şi nouă şi altora, inclusiv secuilor, am avut minţi luminate, un Nicolae Iorga, un Gheorghe Brătianu, dar şi un Ferenczy György, apărător al ungurilor din România, secuilor şi românilor în faţa revizionismului unguresc, prin lucrări ca: „Transilvania" şi „15 ani în slujba dreptăţii româneşti" (1938), „Golgota în Ardeal" (1940), „Ardealul pământ românesc" (1941), (pp. 27-28).

Ce se poate spune despre „spaţiul vital" ungar? În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, Ferencz Szálossy, liderul „Crucilor cu săgeţi", declara ofensiv: „Naţional-socialismul ungar are drept scop asigurarea supremaţiei Ungariei în întreg Bazinul Dunărean". „Marea casă carpato-danubiană" (= „Kárpát Duna Nagy Háza), pe care intenţionau să o creeze naţional-socialiştii unguri, trebuia să cuprindă „regiunile istorice ale Sfintei Coroane a lui Ştefan cel Sfânt, cu Croaţia, Slovenia, Dalmaţia, Bosnia, Herţegovina, cărora trebuie să le fie anexate Transilvania, Banatul, Slovacia, Ucraina, precum şi alte teritorii. „Ungaria trebuia să participe, alături de Germania şi Japonia, la împărţirea sferelor de influenţă la nivel mondial (v. Ion Calafeteanu, „Revizionismul ungar şi România", Editura Enciclopedică, 1995, p.47).

Noua ordine trebuie instaurată de statele fasciste, ordinea ungară se va instaura în Europa de Sud - Est.(ibid.)

Ataşatul militar al SUA la Budapesta, în august 1940, afirma: „Ungurii suferă de un complex de superioritate pe care şi l-au creat ei înşişi. Ei se consideră o mare putere mondială, care ar avea şansa de a deveni şi mai mare. Faptul că singura bază a acestor aspiraţii este legendara coroană a regelui Ştefan nu-i deranjează deloc". (idem, p.48)

(va urma)

 

Lasă un comentariu