În 1924, în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene ia fiinţă, pe teritoriul din stânga Nistrului, aproximativ în zona unde astăzi se află aşa-zisa Republică Nistreană, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, minuscul, dar esenţial, nucleu de cristalizare viitoarei R.S.S. Moldoveneşti de după 1940 şi, deocamdată, rapel că imperialismul ruso-ucrainean nu uită Moldova: „Hotarul statalităţii moldoveneşti va fi râul Prut". În 1936, R.S.S. Ucraineană, care are deja nucleul viitoarei Moldove Sovietice în componenţa sa, îşi adjudecă dreptul de a controla, în particular de a sustrage autonomiei orice parte din teritoriul prezent sau viitor al acesteia: se aduce Constituţiei R.S.S. Ucrainene un amendament care prevede că „stabilirea frontierelor R.A.S.S. Moldoveneşti este de resortul exclusiv al Congresului Sovietelor din Ucraina". R.S.S. Ucraineană este pregătită legislativ pentru pradă.
În aşteptarea viitorului moment prielnic independenţei, naţionalismul ucrainean se repliază - întărindu-se economic şi militar, precum şi prin expansiune teritorială - în cadrul Uniunii. În 1991, destrămarea Uniunii Sovietice va găsi Ucraina putere nucleară, cu ieşire strategică la Marea Neagră şi cu teritoriul substanţial mărit faţă de 1922 (în dauna României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Rusiei).
Prima expansiune survine imediat după semnarea pactului Molotov - Ribbentrop. După ce, la 1 septembrie 1939, Germania invadase Polonia, la 17 septembrie, Armata Roşie pătrunde în Polonia pe toată frontiera de est. Graniţele unionale ale R.S.S. Ucrainene sunt extinse spre vest până la Vistula.
A doua expansiune este în dauna României şi este o urmare directă a pactului Ribbentrop - Molotov. Prin agresiunea din iunie 1940 asupra României, Uniunea Sovietică ocupă Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei şi ţinutul Herţa sunt înglobate R.S.S.
Ucrainene; restul Basarabiei, împreună cu o parte din R.A.S.S. Moldovenească (transnistreană) formează Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.
Al treilea moment de expansiune a Ucrainei este după cel de-al doilea război mondial, când părţi din Cehoslovacia antebelică, ocupate în 1939 de Ungaria, sunt anexate de Uniunea Sovietică şi incluse în graniţele R.S.S. Ucrainene.
În sfârşit, în 1954, ucraineanul Nikita Sergheevici Hruşciov, în calitatea sa de prim-secretar al Partidului Comunist a Uniunii Sovietice, cesionează Crimeea R.S.S. Ucrainene, cu satisfacţie dată naţionalismului ucrainean la 300 ani de la Vossoedinenie (unirea cu Rusia, decisă la 18 ianuarie 1654 de către Rada de la Pereiaslav).
E normal - şi nu e rău - ca Ucraina să aibă „serioase temeri legate de capacitatea ei de a supravieţui, de a se legitima ca stat şi defini ca identitate", când ea înglobează teritorii care au aparţinut României, Poloniei, Cehoslovaciei şi - deloc banal - Rusiei, când expansiunea ei teritorială este urmarea unui şir de agresiuni şi rapturi teritoriale ale Uniunii Sovietice, la care şi R.S.S. Ucraineană a luat parte. Nu în ultimul rând, cadoul făcut de către Nikita Sergheevici R. S. S. Ucrainene, din teritoriile Rusiei istorice - Crimeea, perla Rusiei şi a Mării Negre - se dovedeşte a fi un dar otrăvit pentru Ucraina independentă.
Ucraina constată că nu are titluri de suveranitate sau are titluri contestabile, asupra unora dintre teritoriile pe care e deţine. Pe de o parte, pentru că aceste teritorii sunt obţinute prin rapt şi nu prin transfer legal de suveranitate; pe de altă parte, din cauza lipsei de acoperire în dreptul internaţional a arbitrarelor împărţiri unionale ale Uniunii. Ucraina constată că înglobează de facto teritorii pe care nu le deţine de jure. Ceea ce nu era o problemă în cadrul Uniunii Sovietice devine o sursă de nelinişte pentru Ucraina independentă. Nu e de mirare că Ucraina a devenit „un stat anxios" (sintagma aparţine Gildei Lazăr). De mirare este că Adrian Severin şi Emil Constantinescu nu pot dormi de grija anxietăţilor ei.
(Fragmente, pg. 104-105)