ZEUL RĂZBOIULUI (II)

Distribuie pe:

Spuneam, în articolul anterior, că istoria medievală a provinciilor care vor forma ulterior statul român este cu mult mai impresionantă în evenimente eroice, decât cea pe care am încercat s-o descriu anterior. Istoria românilor este spectaculoasă şi plină de fapte de cutezanţă. Voi încerca să amintesc câteva pentru cititor, deoarece cărţile de istorie care se predau în liceu sunt, normal, pragmatice, omiţând de multe ori fiorul naţional şi emoţional în toată profunzimea sa. Când scriu despre toate acestea, ţin în mâini două cărţi excepţionale, care au apărut la interval de 83 de ani ! Prima se intitulează „Evenimente, starea ţărilor (române) în trecut, figuri istorice", editată de „Cultura", o fundaţie a principelui Carol I, apărută în anul 1927. A doua, apărută în anul 2010, se intitulează „Domnitori din Ţara Românească, Moldova şi principi din Transilvania", cronologie ilustrată de Radu Lungu. Să mergem dar pe strălucitorul drum al istoriei noastre naţionale.

După ce au venit, călare, din stepele Asiei, hunii şi apoi maghiarii s-au instalat în câmpia Panoniei. Aici caii lor aveau iarbă din belşug. În anul 1001 Ştefan I este creştinat şi încoronat ca rege de către papa Silvestru II. Ştefan al Ungariei, cu multe daruri scumpe, solicită regelui Franţei să aprobe ca frumoasele domnişoare franţuzoaice, blonde şi cu ochi albaştri, să se căsătorească cu fioroşii bruneţi nobili huni. Astfel hunii şi-au purificat rasa şi au devenit europeni. Dar spiritul lor războinic şi invadator nu se oprise aici. În Transilvania, în urma dacilor şi a romanilor s-au consolidat cnezate puternice. Încă înainte de Ştefan I, în Banat, cel care a unit cnezatele a fost cneazul Vlad. În valea Crişului era cneazul Menumorut. Ruinele cetăţii sale se pot vizita şi astăzi în satul Biharea, la nord de Oradea. În valea Someşului conducea cneazul Gelu, având capitală cetatea Dăbâca. Iată că teritoriul transilvan nu era un spaţiu gol care putea fi ocupat fără luptă. Cronicile maghiare, cu frumoase şi expresive litografii color, ale lui ANONIMUS, ilustrează fascinant aceste bătălii. E frumoasă legenda lui Gelu, care, rănit mortal de o săgeată, se roagă de murgul său să-i sape o groapă pe malul Someşului şi să-l îngroape, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor. Trecând în revistă aceste excepţionale evenimente, nu putem să nu ne gândim ce superb serial TV ar putea fi vizionat, dacă va apărea un regizor pasionat de istorie...

În anul 1330, regele ungur Carol Robert de Anjou, în fruntea unei armate cu platoşe şi zale strălucitoare trece munţii Carpaţi, în Oltenia, cu intenţia de a-l omorî pe Basarab I, voievodul Ţării Româneşti, să cucerească Valahia. Bătălia decisivă s-a dat în 9-12 noiembrie 1330,, într-o strâmtoare de pe valea Cernei, în localitatea Posada (deci, cea de pe valea Prahovei e cu totul altă Posadă). Basarab I a organizat o ambuscadă în adevăratul sens al cuvântului. De pe stâncile montane, valahii aruncă cu bolovani uriaşi şi trag cu săgeţi în soldaţii regelui ungur. Se estimează că au murit circa 1.000 de soldaţi şi cavaleri unguri. Carol Robert se deghizează într-un simplu soldat şi scapă călare din acel măcel. Recunoaşte suzeranitatea Ţării Româneşti, aşa cum frumos spunea Nicolae Iorga, a fost „prima libertate românească". Ei, ce serial TV s-ar mai putea realiza...

În anul 1960 apare în „Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (E.S.P.L.A,)" culegerea de balade populare „Meşterul Manole". Cel care nu îşi dă numele şi semnează prefaţa aceste cărţi spune aşa: „Poporul este nu numai făuritorul istoriei, dar şi neîntrecutul ei cântăreţ". Aşa este! Balada „Meşterul Manole" este o lirică excepţional de frumoasă „Pe Argeş în jos,/ Pe un mal frumos, / Negru Vodă trece / Cu tovarăşi zece,/ Nouă meşteri mari,/ Calfe de zidari,/ Cu Manole zece / Care mi-i întrece." Negru Vodă era sinonim cu Basarab I. Hotărăsc să construiască o mănăstire „pentru pomenire". Şi astfel a început zidirea superbei mănăstiri Curtea de Argeş. Dar, ce construiau ziua Manole şi calfele sale, se prăbuşea noaptea. Manole visează într-o noapte că vor reuşi să ridice mănăstirea doar cu un sacrificiu uman. Adică, să zidească în zid pe soţia unuia dintre ei. Dimineaţa le spune zidarilor visul şi toţi jură s-o zidească pe prima soţie care vine să aducă mâncare. Ghinionul cade pe Ana, frumoasa şi tânăra soţie a lui Manole. Disperat, Manole se roagă la Dumnezeu să dea o ploaie torenţială gigant, apoi o furtună care să smulgă arborii din rădăcini şi apoi o noapte în plină zi. Dumnezeu îi ascultă rugăciunile disperate, dar Ana, care-şi iubea enorm soţul, înfruntă cu stoicism toate obstacolele şi ajunge prima la mănăstire. Cu lacrimi amare, Manole îşi zideşte soţia în pereţii mănăstirii. Şi astfel, prin sacrificiul Anei, s-a putut ridica mănăstirea Curtea de Argeş. Nu voi mai continua cu ce urmează în baladă, adică cu sacrificiul meşterului Manole. Dar mă gândesc că dacă aş mai trăi o viaţă, precis aş dori să mă fac regizor de film...

În anul de graţie 1386, urcă pe tronul Ţării Româneşti voievodul Mircea cel Bătrân. A domnit cu multă dragoste de ţară, timp de 32 de ani, adică până în anul 1418. Cu firească mândrie el se intitula „Io, Mircea, mare voievod şi domn". Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân avea hotarele din Banat până la vărsarea Dunării în Marea Neagră, iar la nord stăpânea Sibiul şi Făgăraşul. La sud era Dunărea milenară, dar Mircea a trecut-o, nu o dată, ameninţând Imperiul Otoman. Aşa a fost în anul 1394, când a ajuns până la sudul munţilor Balcani. Sultanul otoman Baiazid, zis „Trăsnetul", organizează o expediţie de represalii. Dar pierde bătălia în 10 octombrie 1394, în locul numit Rovine, probabil lângă Craiova, în lunca Jiului. Dacă s-ar realiza un serial TV, el ar trebui să ţină cont de scenariul marelui poet Mihai Eminescu (citez din „Scrisoarea III"): „Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri / Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri / Acea grindin-oţelită, înspre Dunăre-i o mână, / Iar în urma lor goneşte FALNIC armia română..." În anul 1397 Mircea se debarasează de uzurpatorul Vlad, care este îngropat de viu... Ăsta, da, scenariu horor... Mai mult, între anii 1409 şi 1411, după moartea lui Baiazid, Mircea se amestecă în disputele succesorale la tronul Imperiului Otoman. Mircea moare la 31 ianuarie 1418 şi este înmormântat în ctitoria sa de la mănăstirea Cozia. Acolo, pe un perete din faţa altarului, sunt pictaţi, votiv, în zale de cavaleri medievali, Mircea şi fiul său.

În anul 2014 călugării de la mănăstirea Cozia se opun, vehement şi categoric, ca mormântul voievodului să fie profanat pentru a i se preleva probe ADN voievodului Mircea, în vederea unei aşa-zise identificări domneşti. Sunt de acord cu d-na Mariana Cristescu, care în lucrarea „Pământul care ne doare" (Editura Nico 2013, pag.15) spune: „La (închisoarea) Rahova cu profanatorii neamului românesc!" Îl vom mai cita şi pe marele nostru poet Mihai Eminescu, care îl invocă pe Vlad Ţepeş „Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni" (Scrisoarea III).

Lasă un comentariu