Răzvan Ducan, „Licurici sub Luceafăr"

Distribuie pe:

Răzvan Ducan scrie, la cei aproape 58 de ani ai săi (născut în 25 iunie 1957, la Târnăveni), o admirabilă carte, aş zice chiar excepţională, despre poetul naţional MIHAI EMINESCU, sub formă eseistică, riguros documentată, „Licurici sub Luceafăr" (Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2014, 314 pagini), o scrie din admiraţie şi preţuire pentru Eminescu, din pură pasiune.

Mă bucur că o astfel de carte a fost scrisă de un scriitor târnăvean, de un membru al U.S.R. (din 2001), care trăieşte într-un oraş de provincie de pe Târnava Mică, numit odinioară Diciosânmărtin (adică, oraşul Sf. Martin), fost cândva reşedinţă de judeţ.

Mă bucur că cel care a scris această carte este conorăşeanul şi prietenul celui care scrie prezenta cronică de carte.

Răzvan Ducan a înţeles, ab initio, că nu te poţi apropia de Eminescu, fără o aprofundare atentă a bibliografiei autorului şi despre autor.

Dar trebuie înţeles că Răzvan Ducan nu urmăreşte epuizarea unui subiect sau altul, ci interpretarea lui, ridicarea unor întrebări ipotetice, pentru cunoaşterea adevărului, pentru aprofundarea lui.

Eminescu revine în faţa ochilor noştri, cu momentul naşterii sale, prin dascălii lui, prin popasul de la Diciosânmărtin, în drumul său spre Blaj, „Mica Noastră Romă", în vara anului 1866, prin corespondenţa: Mihai Eminescu - Veronica Micle, prin împrejurarea că este primul nostru scriitor profesionist, prin iubirea sa pentru neamul românesc, prin destinul său zbuciumat, „prin bolile fizice şi neliniştile metafizice" ale lui Eminescu, prin creaţiile poetice şi eseurile lui Răzvan Ducan.

Fireşte că Răzvan Ducan trece în revistă contribuţiile personale la imortalizarea memoriei lui Eminescu, prin numele purtat de Casa Municipală de Cultură din Târnăveni, prin dezvelirea unei plăci de marmură şi a unui basorelief cu efigia lui Eminescu la Crama din centrul municipiului, fostă cândva „Hanul lui Manuc" (iată intrăm în legendă, cu un aer romantic...), prin evocarea personalităţii sale la statuia lui Mihai Eminescu, din parcul Primăriei Municipale, aflată simetric, alături de statuia lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre".

Lectura cărţii este instructivă. Ne apropiem mai mult de Eminescu şi cunoaştem mai bine anumite aspecte ale vieţii şi operei lui, adevărul despre „nemuritorul" Eminescu.

Multe informaţii, ce par inedite, sunt aduse în actualitate.

De pildă, se vorbeşte despre „cântăreţul" Eminescu, cu vocea lui „dulce", uşor „stinsă", dar răscolitoare, venită parcă de departe, „misterioasă", el interpreta cântece populare din Ardeal... Flăcăii din Ardeal „plângeau" auzind „doinirea" Poetului Mihai.

Nu se poate uita amănuntul semnificativ, tragic, simbolic întru totul, când Eminescu, cu puţin timp înainte de a închide ochii, se plimba prin grădina doctorului Şuţu, murmurând cântecul, după poezia lui Andrei Mureşanu, „Deşteaptă-te, române" şi când pe neaşteptate primi o lovitură la cap, cu o cărămidă, dată în inconştienţa sa de către Petre Poenaru, lovitură fatală pentru poetul internat într-un ospiciu.

Răzvan Ducan, el însuşi cu obârşie moldovenească pe linie paternă, a dedicat, cu un an înainte de această carte de eseuri, scriitorului naţional şi universal, o plachetă de poezii, „Poporul (...) versus Eminescu" (2013), apreciată favorabil de comentatori, între care Valentin Coşeriu, de la „Memorialul Ipoteşti", jud. Botoşani, de la „Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu", merită o menţiune aparte.

Închei această succintă cronică de carte cu reproducerea unor versuri ale poetului Răzvan Ducan, felicitându-l pentru tot ce a făcut pentru memoria lui Eminescu:

„Bronzul de timp ne priveşte din bronz / Şi împietrit ne priveşte din piatră. / Din miile de ipostaze ne priveşte,/ Dar are o privire înlăcrimată" („Eminescu, acum").

 

Lasă un comentariu