La 13 noiembrie 1996, printr-un editorial publicat în „Cuvântul liber", reluat în cartea de publicistică „Prezent!" (Articole. Reportaje. Alocuţiuni parlamentare, Editura Tipomur, 2000), întrebam: „Când au fost sinceri domnii preşedinţi Iliescu şi Constantinescu?". Scriam atunci că pe segmentul celui de-al doilea tur de scrutin al bătăliei pentru jilţul prezidenţial de la Cotroceni, domnii Ion Iliescu şi Adrian Năstase dovedeau, brusc, o „emoţionantă" preocupare faţă de „soarta Transilvaniei." De fapt, amândoi jucau acelaşi penibil rol într-un scenariu de culise, lor, de fapt, nepăsându-le, deloc, de soarta acestei Transilvanii! Răstindu-se la celălalt candidat la preşedinţie, Emil Constantinescu, îi aduceau acestuia îndreptăţite acuze că a luat în braţe UDMR, care, nu o dată, din 1990 încoace, s-a dovedit, s-a manifestat ca înverşunat, neînduplecat duşman, prin pretenţiile, absurde, împotriva Statului Român, naţional, unitar şi indivizibil. Ne întrebam atunci: de ce o face domnul Iliescu abia atât de târziu şi doar în campanie electorală, ştiut fiind, apoi, că social-democraţii lui, în spatele Parlamentului şi al românilor, au bătut palma, prin secrete înţelegeri, puse la cale mai ales de „eminenţa cenuşie", acel Viorel Hrebenciuc, cu struţo-cămila UDMR?
Oare chiar de atâta amnezie să fi fost lovit şeful Statului Român, încât, între adulările şi huiduielile de la Alba Iulia, domnul Iliescu să nu-şi mai amintească de apelurile insistente ale liderilor Vetrei Româneşti şi ale PUNR, din 20 martie 1990, când atrăgeam atenţia că UDMR, extremiştii, şovinii şi neorevizioniştii maghiari puneau la cale, încurajaţi de noii guvernanţi, o ticăloşie, că urmăreau refacerea Regiunii Autonome Maghiare, lovind, de fapt, în integritatea teritorială a României. Românii mureşeni nu au uitat şi nu vor uita că, în seara acelei zile de 20 martie 1990, a declanşării, de către UDMR, a minirăzboiului civil, a miniloviturii de stat de la Târgu-Mureş, domnul Iliescu, în loc să vină, urgent, aici, unde se învolburau evenimentele prevestind ciocniri interetnice sângeroase, invitat de domnul colonel ing. Ioan Judea, pentru a potoli spiritele, a refuzat s-o facă. La telejurnal (ora 19,27) îi făcea vinovaţi de cele întâmplate pe români, tocmai pe cei jigniţi, din decembrie 1989, printr-o furibundă campanie antiromânească, umiliţi în propria lor ţară! Mare greşeală, de nepermis, a preşedintelui Iliescu!
Venind, abia după un an şi două luni, în capitala suferinţei româneşti, la Târgu-Mureş, şi nu atunci când trebuia, în acele învolburări ameninţătoare, când noi, românii, vetrişti şi peunerişti, trăgeam clopotele de alarmă, iar ei, atât domnia sa cât şi Adrian Năstase, se făceau că nu aud şi nu văd nimic, i s-a reproşat, pe bună dreptate, sfidarea, de ce nu şi laşitatea, de atunci! Cum orbi şi surzi s-au dovedit ei şi în cazul Raportului Harghita-Covasna (Har + Cov), precum şi al celui referitor la evenimentele din 20 martie 1990 de la Târgu-Mureş! Pe atunci, domnul Iliescu nu avea ochi şi urechi decât pentru Sütö Andras, Domokos Geza, Kiraly Karoly şi, bineînţeles, pentru Smaranda Enache. Transilvania pentru Ion Iliescu nu exista!
Ţin minte şi acel moment al dezbaterilor din Camera Deputaţilor asupra articolului 12 din Legea Învăţământului, când vicepreşedintele Dan Marţian, omul de încredere al domnului Iliescu, îmbrăţişându-i pe Borbely Lászlo şi Asztalos Ferenc, îi lua în braţe, iar noi, deputaţii PUNR, de el eram etichetaţi ca fiind… neeuropeni, subsemnatului Dan Marţin tăindu-i microfonul de la tribuna Camerei, împiedicându-mă să-mi închei alocuţiunea cu argumente inatacabile, prin care demontam pretenţiile absurde ale UDMR. La fel au procedat social-democraţii domnului Ion Iliescu şi atunci când subsemnatul, deputaţii şi senatorii PUNR cereau aplicarea legii şi sancţiuni împotriva celor care ne batjocoresc limba oficială, tricolorul, imnul, demnitatea! Oare, atunci Transilvania invocată de Ion Iliescu, în campania electorală, nu exista? Chiar nu-şi aminteşte, apoi, domnul Iliescu cum ne mai beştelea, la acea întâlnire din 29 august 1996, în Sala Ambasadorilor de la Cotroceni, că noi, PUNR-iştii, refuzam ideea să fie semnat Tratatul româno-ungar, arătându-ne cu degetul, deoarece noi doream un tratat cu Ungaria, nu un diktat, că doream, de fapt, liniştea Transilvaniei? Brusc însuşindu-şi sintagma „ideea naţională", abia în turul al doilea al prezidenţialelor, idee compromisă şi de domnul Năstase prin nemăsuratul lui orgoliu, prin aroganţa tipică, tocmai pentru obţinerea unui scor electoral PDSR-ist, pe atunci, şi-au amintit că există Transilvania! Până atunci pentru ei, trebuie spus repetat, Transilvania nu exista!
Apoi, l-am mai întreba pe domnul Iliescu: cine l-a graţiat pe Cseresnyes Pall, agresorul lui Mihăilă Cofar, prin acele lovituri barbare, la 20 martie 1990? Oare nu tot el i-a graţiat şi pe acei ucigaşi ai ofiţerului român Aurel Agache, în acele cumplite, pentru români, clipe din decembrie 1989? Domnul Iliescu i-a graţiat, în anii 2002 şi 2003, la insistenţele avocatului György Frunda, senator, apoi europarlamentar UDMR, pe criminalii Hejja Dezsõ şi Reiner Antal, ucigaşii care au apelat la ritualuri barbare, linşându-l pe ofiţerul de miliţie Aurel Agache, ucigaşi care, până la urmă, au beneficiat, culmea, chiar şi de despăgubiri din partea CEDO (Curtea Europeană pentru Drepturile Omului)! Cine, oare, l-a sprijinit pe spionul sovieticilor, generalul-codiţă al Kremlinului, Nicolae Militaru, să devină ministru al Apărării imediat după evenimentele din decembrie 1989? Şi mai e o întrebare: cine era omul ruşilor şi amic, pe atunci, al lui Mihail Gorbaciov?
Nici discursul lui Emil Constantinescu, următorul la preşedinţie, n-a excelat vreodată, graţie şi rădăcinilor basarabene, obârşiilor lui, în privinţa ideii naţionale. Slab, poate cel mai slab preşedinte postdecembrist, în toate privinţele politicii, el încerca, într-un demers paralel cu campania lui Ion Iliescu, să ne convingă că, dacă el nu reuşeşte să fie preşedinte, România se prăbuşeşte, uitând că ţara asta a mai trecut, aici la Porţile Răsăritului, prin alte multe şi grele încercări, dar a rămas, de fiecare dată, în locul în care i-a fost hărăzit de Dumnezeu să dăinuiască. Cu „iscandaranii" şi „gigikenţii" domnului Petre Roman, cu lingăi politici la stânga şi la dreapta, Emil Constantinescu se făcea că nu ştie că, de la elaborarea Constituţiei la Legea Învăţământului, de la Legea 18, a restituirilor „in integrum", la cea a arborării drapelului naţional şi a intonării Imnului de Stat al României, pe parlamentarii CDR i-a durut în cot de „Transilvania românească, eternă şi nedespărţită", cum cândva spunea Liviu Rebreanu. Iar noi, deputaţii şi senatorii PUNR, eram, pentru Emil Constantinescu, acolo, nişte… extremişti. Iar udemeriştii, care, din 1990 încoace, dau cu târnăcopul la temelia, la structura statală a României, dorind autonomii şi federalizări, sunt nişte „europeni" buni de pupat în bot. Atâta putea să judece un şef al Statului Român! Pe el îl preocupau, în tendinţele lui duplicitare, antinaţionale, doar pretenţiile UDMR, ale iredentismului maghiar, strategia diversionistă a unei minorităţi care se vrea mereu mai egală decât toţi ceilalţi, neavând nici măcar un cuvinţel de reproş la adresa celor care, cu înverşunare, doresc autonomia teritorială, pe criterii etnice, cea de-a doua limbă oficială (maghiara), inscripţionări bilingve ilegale, numirile de prefecţi şi subprefecţi maghiari în mai multe judeţe, uitând, cu totul, domnul Constantinescu, că integritatea statală a României nu-i obiect de ruşinoasă tranzacţie! De pe atunci, de prin 1990 încoace, ni se cam trag toate nouă, românilor din Ardeal!
Atunci când, după patru ani de negocieri între Bucureşti şi Kiev, de multe ori învăluite într-un total mister, era parafat Tratatul de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina (o ruşine!), textul, oarecum secret, nefiind cunoscut românilor, s-a creat un val de nemulţumiri. După Tratatul cu Ungaria, când adepţii lui Ion Iliescu primeau laude pentru umilitoare compromisuri, ale căror consecinţe se văd azi cu claritate, Tratatul cu Ucraina a stârnit vii şi îndreptăţite reacţii, deoarece s-a renunţat, cu nepermisă uşurinţă, la drepturile istorice ale României asupra nordului Bucovinei, a sudului Basarabiei şi a Ţinutului Herţei, ocupate de URSS, în iunie 1940, în urma notelor ultimative, secrete, ale Pactului Ribbentrop-Molotov. După 1991 aceste teritorii, dintotdeauna româneşti, au intrat în componenţa Ucrainei, moştenitoarea fostei Uniuni Sovietice.
Cel mai bun de gură, măcănitor fără pereche, se dovedea Adrian Severin, nepotul lui Silviu Brucan, zglobiul şef al diplomaţiei româneşti, aşezat pe scaunul unor iluştri înaintaşi, precum Alecsandri, Kogălniceanu, Titulescu, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei, „ciobănaşul", ajuns ministru al Externelor sub Emil Constantinescu. „Tratatul româno-ucrainean - clama el - nu trebuie să ofere satisfacţii pentru ce noi am suferit în trecut!". Bravo! Aşa zicea ministrul român al Externelor! Preşedintelui Constantinescu fiindu-i atât de dragi „regiunile transfrontaliere", în faţa şmecherului Petre Roman nu mai avea argumente, considerând, şi el, că tratatul „echilibrat", zicea el, s-a încheiat „de dragul românilor din Ucraina!". Fals! Mare tâmpenie. O amăgire, o îmbătare cu apă rece, într-o legănare a unor afirmaţii fără acoperire, a unor iluzii de doi bani, atâta timp cât partea ucraineană nu s-a obosit, nici măcar ca minimă reparaţie morală, să includă în tratat măcar dezavuarea Pactului Ribbentrop-Molotov, cu protocoalele lui secrete, neavenite! Totul în contextul „Ei - cu luatul, noi - cu datul! Noi le lăsăm ucrainenilor nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, iar ei ne iau Insula Şerpilor!".
Atunci, pentru a doua oară, a fost ratificat Pactul Ribbentrop-Molotov. Totul, spre uimirea românilor derutaţi, descumpăniţi, uimiţi din ce noapte a minţii venea o asemenea decizie imputabilă guvernanţilor noştri. Prin ruşinosul Tratat cu Ucraina, noi ne-am abandonat, definitiv, fraţii bucovineni, sub preşedinţia lui Emil Constantinescu. Trădarea de fraţi, domnul Emil Constantinescu o considera „eveniment istoric", salutat de lăudătorii lui, de contoraşii politici, cu surle, cu tobe şi trâmbiţe. Nu era, deloc, un „eveniment istoric", cum el susţinea, ci un „compromis istoric" ruşinos, de neacceptat, păgubos în foarte multe privinţe! Acesta-i adevărul! Iar Leonid Kucima, preşedintele ucrainean, jubila în faţa jocului cu istoria falsificată şi cu geografia şi cu harta noastră hărtănite, în anul 1940, după hachiţele criminalului Stalin, păcălind, încă o dată, istoria! Iar jubilaţia lui Kucima şi semnarea tratatului se întâmplau tocmai atunci când unii extremişti ardeau Tricolorul românesc în Piaţa Centrală din Cernăuţi, profanau mormintele personalităţilor româneşti din Cimitirul Central, acolo îngropaţi, peste români fiind înmormântaţi ruşii, spărgeau geamurile Societăţii „Mihai Eminescu", se opuneau ridicării unei troiţe închinate lui Ştefan cel Mare, victorios în bătălia de la Codrii Cosminului. Românii din Herţa, Hliboca, Storojineţ, Noua Suliţa, Cernăuţi, Ciurei, Ropcea, Odessa, Ujgorod, Cherson, Nikolaev, Turcata, Călincăuţi, Arşiţa, Cetatea Albă, vreo 459.000 de locuitori, păreau că nici nu existau pentru Kucima şi ai lui. Iar autorităţile româneşti, în frunte cu preşedintele Emil Constantinescu, aprobau şi semnau, orbeşte, un tratat bilateral înjositor!
Şi a mai fost şi acea întâlnire, de pomină, de la Cotroceni, la insistenţele delegaţiei parlamentarilor PUNR, care chiar spune totul despre acel „interes naţional personal", dar mai ales despre caracter, al domnului fost preşedinte Emil Constantinescu. În aceeaşi „Sală a Ambasadorilor", în care odinioară eram primiţi de preşedintele Ion Iliescu, a avut loc întâlnirea şi cu Emil Constantinescu. Aveam cele 10 puncte ale mureşenilor, un decalog al problemelor noastre arzătoare, ardeleneşti, în contextul hărţuielilor continue din partea UDMR, al jignirilor şi provocărilor din partea organizaţiilor revizioniste, antiromâneşti, tot mai agresive, tot mai insistente şi arogante în obrăznicia lor fără limite. De fiecare dată, după a doua întrebare pe care i-o adresam, în urma problemelor invocate, Emil Constantinescu se ridica şi pleca. Stupoare! Poate că omul are probleme de sănătate, ne gândeam noi, oarecum compătimitori, nu se simte bine. Numai că la următoarea întrebare a noastră, delicată, cam directă şi destul de deranjantă pentru un preşedinte, revenind, după vreo cinci minute, ne spunea: „Nu-i de acord domnul Marko Bela!". Deci, după fiecare set de întrebări, de noi, românii majoritari, aduse în faţa preşedintelui ţării, el se retrăgea să raporteze şi să-i ceară părerea minoritarului Marko Bela, pe atunci mai-marele UDMR! Aşa apăra dumnealui „interesul naţional" al României, ţara al cărei preşedinte era!
Despre Traian Băsescu ce ar mai fi de spus? El, cel mai mare preşedinte gafeur din perioada postdecembristă, căruia i s-a dus faima, a lăsat impresia că a făcut cele mai multe compromisuri de ins fără coloană, fără vreun minim interes naţional dovedit în cei 10 ani! Răbufnirea aceea a lui de la Budapesta, în legătură cu autonomia aşa-zisului Ţinut Secuiesc, gestul acela cu fluturarea Constituţiei prin Secuime, toate au fost doar un foc de paie, o şmecherie, o mică diversiune, cuprinse într-un scenariu personal. O păcăleală! O aţă dulce trasă prin gura unor români naivi. O tragere pe sfoară a lor! O dovedea, cu prisosinţă, Traian Băsescu, atunci când, împreună cu premierul Emil Boc, au tăiat, ca în brânză, pensiile şi salariile românilor, în acel blestemat an 2010! Gafele lui nu s-au oprit aici! Cine i-a dat cel mai înalt ordin al României ticălosului răspopit Tõkés László, nomina odiosa, aşa-numitul „simbol al revoluţiei din 1989", un ins care făcea şi face „servicii" unora împotriva României, un înfocat adept al autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, nu doar a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, ci a întregii Transilvanii!? Nu el cerea Ungariei să ia sub protectoratul ei Transilvania? Cine îl ţinea atunci pe ticălos în braţe? Chiar acest şmecher numit Traian Băsescu, preşedintele care, petrecându-şi timpul, până la ore mici, pe la „Golden Blitz"-ul lui Cocoş şi al coanei Elena Udrea, fără să ceară cuiva vreo părere autorizată, l-a înlocuit pe marele prozator Augustin Buzura din fruntea Institutului Cultural Român, îmburcându-l acolo, el, ca preşedinte, director pe Horia Patapievici, cel care, în cartea „Politice", macula România şi românismul, cum lui îi venea la gură, mizerabil, bătându-şi joc de un popor şi de o ţară care pentru el nu înseamnă şi nu vor însemna vreodată nimic. Oare nu tot Traian Băsescu accepta, în faţa acelei adunături de la Tuşnad, să fie înjurată România? Îmbrăcat în laibăr secuiesc, asculta liniştit traducerea antiromânescului discurs al popii Tõkés, cetăţean român de etnie maghiară, care refuza să se adreseze în limba română, oficială, a statului, în bătaie de joc traducătorul improvizând, trecând peste paragrafe întregi din discurs, omiţând, inventând pe marginea unor enormităţi jignitoare! De paie s-a dovedit Traian Băsescu şi atunci când, tot în inima României, pe pământ românesc, obraznicul Csibi Barna, îmbrăcat cu un tricou cu harta României din care Transilvania lipsea, îl întâmpina cu o pancartă pe care scria: „Paşaportul, domnule preşedinte!". Iar el, considerat de nemernic că s-ar afla într-o ţară străină, în loc să-i dea în cap cu acea pancartă, cu acea ticăloasă lozincă, să-i tragă şi un şut în fund, a hăhăit, ca de obicei. Aşa apăra el Transilvania! Aşa înţelegea el sentimentul naţional! Umilit, ca preşedinte, de un nimenea-n drum!
Despre Klaus Iohannis, din decembrie 2014 preşedinte al României, este prematur să ne pronunţăm. Din păcate, şi el uneori a început, indecis, să facă doi paşi înainte şi unul înapoi în hora asta românească sub semnul improvizaţiei. Totuşi, neamţul pare mai decis, mai hotărât decât ceilalţi preşedinţi. Atunci când o obrăznicie udemeristă a scos coarne, neamţul le-a dat autonomiştilor peste acel nas al sfidării şi aroganţei, atrăgând atenţia că ei, maghiarii, au tot atâtea drepturi, egale cu nemţii, ca toţi ceilalţi minoritari din România, ţară dată de UE, drept model european în rezolvarea, pozitivă şi avantajoasă, a problemelor minorităţilor. Apoi, deocamdată, neamţul, votat de români într-o proporţie covârşitoare, greu de închipuit chiar în cazul unora, a fost primul preşedinte de până acum, care, în faţa telespectatorilor, a cântat Imnul de Stat al României, iar în Parlament l-a ascultat, în poziţia de drepţi, cu mâna dreaptă la inimă! Amănunte care spun mult despre un om, despre un adevărat caracter! Îi reproşăm, totuşi, ezitarea de care a dat dovadă, în cazul promulgării legii şi a unui vot al Parlamentului, privindu-l pe Eroul Naţional Avram Iancu, chiar dacă unii, cu prea multă uşurinţă, sunt tentaţi să exclame: „Printre atâtea erori româneşti, ce mai contează una!". Chiar că nu-i aşa! În timp ce românii îşi pun piedici, se reped unii asupra altora punând crosa la patină, într-o strivire la mantinela politică, se calcă pe bătături, uitând, cu totul, că, în războiul româno-român, nu altcineva, ci tot românii pierd, în cazul Eroului Naţional Avram Iancu este jenant ca un preşedinte al României, care-i şi ardelean, să spună: „Să mai vedem!". Un preşedinte care astfel gândeşte îşi dă o notă proastă, se compromite în faţa românilor.
Din partea unui preşedinte, şef al statului, se cere o totală implicare, dovadă a apărării interesului naţional în ţara pe care o conduce, ales de români, şi nu de acea inconştienţă zburdalnică a unor politicieni de ocazie. Funcţia şi locul i-o cer. Demnitatea obligă! Ambiguitatea, condamnabila nepăsare sunt, de fiecare dată, împotriva fiinţei naţionale, a interesului naţional! Să nu uite ei, preşedinţii, că istoria, judecata ei dreaptă sunt mai presus de noi şi de ei. Iar greşelile se plătesc, mai devreme sau mai târziu, mai ales în cazul celor aflaţi în scaunele înalte ale unor funcţii de demnitate în stat!
