Unul ca niciunul.
Unde-s doi puterea creşte.
Unirea biruie cel mai temut duşman.
O nuia lesne se încovoaie,
mai multe anevoie se frâng.
Poporul român
În 1991, Unirea, cerută de popor, a fost blocată politic de doi preşedinţi ghidaţi de serviciile sovietice. Justificarea, mânuită atunci de sculele Moscovei de la Bucureşti şi Chişinău, suna aşa „un popor, două state". Un argument în plus îl aduce preşedintele agrarian la Bucureşti, în februarie 1991, când opinează că două „sărăcii" unite ar fi fără sens şi în concluzie ar fi suficient „să ne ţinem de neamuri".
Dincolo de considerentele la zi geopolitice, economice şi de bun simţ, care toate stau de partea unirii neîntârziate a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ar mai fi şi argumentele de ordin filozofic. Asupra acestor argumente generale ne vom apleca mai jos.
Sigur, ideea că „întregul este mai mult decât suma părţilor", întrucât pe lângă părţi întregul mai conţine şi relaţiile dintre acestea - nu intra în logica politrucilor din anii '90. Despre subtilităţile recentei teorii antihaos, care evidenţiază că „sistemele dinamice au o serie de proprietăţi emergente, care rezultă din interacţiunea părţilor componente şi care ... nu pot fi prezise pe baza componentelor individuale" nu putea fi vorba în anii '90.
Prin urmare, România unită, Republica Moldova şi România, nu va fi doar suma a două „sărăcii", întrucât pe lângă cele două părţi în întreg vor apărea implicit şi relaţii.
Relaţii noi: economice (inclusiv lărgirea pieţei pentru producătorii de pe ambele maluri ale Prutului), culturale, sociale, psihologice şi de securitate. Mai mult, interacţiunea părţilor va dezvolta noi structuri, cu proprietăţi care nu se regăsesc în nici o parte luată individual. În fine, Transnistria a fost şi până la rostogolirea Rusiei, Ecaterinei a II-a, peste Bug (1792) românească şi este în continuare românească, în profuzime, chiar şi conform recensământului autorităţilor ilegale şi imperial-fasciste de la Tiraspol, din 2004 (50,3% români faţă de 16,7% ruşi în mediul rural). Retragerea armatei de ocupaţie şi a familiilor soldaţiilor va fi o consecinţă firească şi de altfel asumată de preşedintele Federaţiei Ruse, la reuniunea OSCE, de la Istanbul din 1999.
