Înfiaţi în veşnicie

Distribuie pe:

Iar vine Ziua când luăm atâta Lumină (de fapt atâta Viaţă!) câtă iubire dumnezeiască şi iubire de semeni avem şi pentru câtă asemenea iubire ne-am pregătit; Ziua Învierii anunţând Zilele Învierii; neîntreruptul dumnezeiesc. Ieşim din clipa prigonirilor, din neînţelesuri, din nimicnicie, Sărbătoarea Învierii făcându-ne să fim, cum scria Ioan Alexandru, înfiaţi în veşnicie. Suntem în zbaterea crucii, dar cu nădejdile toate în înfăţişările de după Înviere când, nerisipind Cerul, fiecare îi va spune celuilalt ceea ce Iisus le-a spus femeilor minorosiţe: Bucuraţi-vă! Căci dacă Hristos a înviat şi noi vom învia. Rugăciunea pe care o rostim fără încetare, Crezul, se încheie cu speranţa Învierii: Aştept Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

Iar vine Ziua când toată făptura prăznuieşte în lumina Celui ce a trecut prin uşile încuiate şi piatra pecetluită. Cu lumânări aprinse, vom intra, iar, în armonie, în cerc, (cununii de spini îi este vie durerea), înconjurând biserica ca şi cum am înconjura veşnicia. Deasupra, peste freamătul nostru, va vorbi Iisus, spunându-ne că nu mai putem muri, că Dumnezeu nu e al morţilor, ci al viilor, că suntem fiii Învierii. În noaptea cu lumină solară, în noaptea Învierii, vom lua Făgăduinţă, Viaţă şi Desăvârşire, ştiind că pântecul iadului e sfârtecat, că îndoielile se pierd, că „pustia" a înflorit precum crinul, că ne este deschisă, iar, cale spre mântuire. Învierea e o dragoste mai mare ca viaţa, propovăduia preacuviosul Părinte Arsenie Boca. O dragoste ce deschide suav şi lada de zestre a aducerilor aminte…

În Zi de Paşti, la Zoreni, părticica mea de cer era cuib, susur, alean, iarba creştea zăludă, iar După Coastă, mieii, cei nesacrificaţi, purtau mirific soarele dalb în corniţe, îngenunchind peste visul oului roşu pe care-l lingeau ca pe un bruj de sare. Cerul intra în blidul cu prescură şi pască pe care tata îl ducea la biserică la slujba Învierii şi din care ne împărtăşeam, înconjurând masa din casa dinainte, în amiaza zilei de Paşti. Pe faţa de masă, la grindă, pe buzele mamei, pe pălăriile nou-nouţe, pe coşuleţele în care puneam ouăle pentru ritualul ciocnitului din curtea bisericii (acoperite cu batiste în colţul cărora mama ne cosea iniţiala numelui în chip de floare), în tremurul frângerii pâinii era Iisus. Şi noi îl mângâiam...!

Lasă un comentariu