Nimeni nu poate contesta beneficiile internetului. Uşurinţa cu care se poate ajunge la informaţie este un câştig greu de cuantificat. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate riscurile şi acestea vin din calitatea informaţiei, iar uneori din lipsa de credibilitate a sursei.
Comoditatea cu care se pot valorifica surse internautice ascunde însă multe capcane, în dezavantajul celui care este obiectul unei cercetări, documentări, să spunem.
În cazul artistului Mihai Nechita Burculeţ, pot confirmate câteva din efectele negative ale apelării la internet ca sursă de informare.
Aproape toate sursele oferă în cazul lui Mihai Nechita Burculeţ cam aceleaşi informaţii biografice, unele aduse la zi, altele nu, şi aceleaşi consideraţii critice, cu mici nuanţe de la o sursă la alta.
Informaţiile sunt focusate pe elementele minimale definitorii: date legate de naştere, credinţă, studii, tehnici de lucru, influenţe, cu detalii care particularizează biografia artistică - producerea într-o etapă în regie proprie a culorilor, a ramelor, cu impact, fireşte, asupra prezentării lucrărilor.
Totuşi, măcar în linii mari, e conturat destinul artistic al lui Mihai Nechita Burculeţ, făcându-se evident un adevăr incontestabil: disponibilităţile creative într-un orizont de mare diversitate stilistică şi tematică, de la tradiţia picturii bizantine la arta modernă a unor Salvator Dali, Rene Magritte, trecând prin exerciţii de viziune şi cromatică ale şcolii spaniole (Velasquez), ale celei flamande (Rembrndt) şi ale celei olandeze (Vermeer), după cum, probabil, a indicat chiar autorul însuşi traseul devenirii sale, care, fireşte, are şi conexiuni autohtone, din geografii şi timpuri diferite, incluzând pe Victor Brauner, Tristan Tzara, dar şi pe Corneliu Baba, Victor Mihăilescu-Craiu, Dan Hatmanu, ultimii chiar dascăli, la propriu, ai artistului.
Am spune că pictorul şi-a ales maeştri buni, de la care a luat ceea ce simţea mai aproape de spiritul căutărilor sale.
Dincolo de atâtea posibile trimiteri, Mihai Nechita Burculeţ şi-a creat propria lumea plastică, cu elemente definitorii, originale, surprinzătoare prin libertatea ficţională ca indice al realului.
M-am întâlnit nu cu mult timp în urmă cu opera lui Mihai Nechita Burculeţ la Dumbrăveni, într-o retrospectivă convingătoare în diversitatea ei şi în relevanţa evoluţiei sale ca artist.
Dacă ar fi să numesc nişte constante tematice ale poeziei sale, atunci aş remarca naturile statice, peisajele, nudurile, portretele, într-un echilibru care asigură prospeţimea, noutatea.
Lirismul artei sale plastice e cu accente mistice, cum epicul mizează pe proiecţii ale fantasticului, în timp ce portretele trimit într-un alt timp al istoriei artei plastice, dar cu o perspectivă contemporană.
Peisajele lui Mihai Nechita Burculeţ sunt spectaculoase şi prin trimiterile spre ireal, cu personaje care păşesc în aer peste sat, cu biserici plasate parcă mai aproape de cer, desprinse de orizontul teluric. Nu ne mai surprinde astfel că, într-o lucrare, drumul, călătoria ies din contingent. Aceste lumi sunt purtătoare şi de mitic şi de anecdotic, dar şi de nostalgii ale ancestralului, ale satului natal, ale unor timpuri şi locuri dispărute, ori reconfigurate într-o altă realitate.
Naturile statice sunt şi ele recuperatorii, aducând în prim plan obiecte de o mare diversitate, de la amfore, scoici, la fructe, pahare, sfeşnice, instrumente muzicale - viori, trompete, corni de vânătoare... Acestea din urmă, cu o evidentă componentă biografică (soţia artistului e absolventă de Conservator!), duc identităţile până la transparenţă, cu violonişti invizibili.
Statuile în miniatură, alte obiecte văzute în dimensiunea liliputată vorbesc de propensiunea spre miniatural a artistului, preocupat de rafinamentul liniei, de minuţiozitatea desenului.
Portretele realizate de Mihai Nechita Burculeţ sunt relevante în dimensiunea lor de stare, el reţinând momentul, emoţia, trăirea, unele dintre acestea părând mai degrabă desprinse din lumea sfinţilor. Oricum, unda de mister se simte peste tot şi în lucrări ca „Biletul", ori ca „Prietenii". Nici faţă de mitologic nu rămâne dator artistul, în compoziţii în care legendarul nu se materializează, femeia încă nu a optat dacă să rămână doar femeie ori să devină un soi de Centaur, din mitologia greacă.
La fel cum sunt interesante personajele plasate în imponderabilitate, într-o lume suprareală.
Nudurile semnate de Mihai Nechita Burculeţ sunt angelice, fiind înainte de toate semnul inocenţei, purităţii, pus în balanţă cu ipostaza fertilităţii, fără stridenţe ale formelor corporale.
Uleiurile pe până acum ale lui Mihai Nechita Burculeţ au strălucire în cromatica lor echilibrată, în armonii adesea cu încărcătură simbolică.
Umorul discret, ironia întregesc un discurs plastic elevat.
Aprecierea pe care o am faţă de opera lui Mihai Nechita Burculeţ rezidă şi în ilustrarea numărului 9/2014 al revistei Vatra veche, cu lucrările sale, un fel de expoziţie virtuală, care s-a bucurat de o frumoasă primire din partea cititorilor.
