S-a stins din viaţă, la vârsta de 73 de ani, în chiar seara Bunei-Vestiri, un iscusit gazetar şi un bun şi extrem de modest şi omenos prieten, înzestrat nu numai cu o aleasă cultură, ci şi cu un neîntrecut talent de dascăl-pedagog în greaua şi dificila artă a comunicării între oameni. El însuşi practicant, cu mult har şi dar, al presei scrise, vorbite şi în imagini, având scriitura şi rostirea exprimate într-o frumoasă, armonioasă, expresivă şi corectă limbă românească! Deşi el, prietenul meu, Vasas Ferencz, era secui-secui, născut în chiar inima secuimii transilvane, în municipiul Sfântu Gheorghe, reşedinţa judeţului Covasna.
Cine a avut fericita şi plăcuta ocazie să fi fost, fie şi numai o singură dată, în preajma lui, n-are cum să nu-i regrete plecarea din această lume atât de complicată, de nestatornică şi de imprevizibilă. Acea lume pe care nimeni ca el nu se pricepea mai bine să o analizeze profesionist şi realist. Şi o făcea, în articolele sale, nu numai convingător, ci şi extrem de exact şi de corect. Iar, ceva mai târziu, şi în atractivele sale cursuri şi practici universitare de jurnalism, ţinute la catedrele a două universităţi de prestigiu: Universitatea Bucureşti şi Universitatea „Lucian Blaga" din Sibiu. Iar o anumită perioadă şi la Universitatea din Râmnicu Vâlcea. Şi o destăinuire ceva mai aparte. Pentru că n-am cum uita spusa lui înţeleaptă, rostită într-un început de lună martie a anului '90. Atunci când stăteam de vorbă amândoi, la o ceaşcă de cafea, „povestită" la o masă a Cofetăriei „Lido", din „Piaţa Trandafirilor" din Târgu-Mureş. La un moment dat, mi se adresează cu un puţin obişnuit şi plăcut „Nea Ioane". Apoi, ghicindu-mi plăcuta mirare, a continuat: „Să fim cu mare băgare de seamă ca nu cumva «răii din născare» să reuşească a ştirbi din inima rotundului acestei ţări, încercând să-i învrăjbească între ei pe oamenii diferitelor etnii!"
Simţisem şi eu aceleaşi temute adevăruri. Cele care aveau să fie confirmate de tot ceea ce a premers fatidicei zile de 20 martie. Zi care avea să devină, pentru târgumureşeni şi pentru restul populaţiei acestei ţări, nu numai un regretabil şi nefiresc episod brutal şi fierbinte, dar şi surprinzător de tragic şi de întunecat!
Notă: Deşi îi „interzisesem", îmi spunea, rar de tot, „Nea Ioane". Doar atunci când avea de spus un lucru grav de tot. Bănuiesc că, tot în astfel de împrejurări, mai deosebite, îşi amintea nu numai că eram cu 7 ani mai în vârstă decât el, dar şi că aveam cu 10 ani mai multă practică gazetărească!
Bunul Dumnezeu să-l aibă în paza Lui dreaptă, iar noi, câţiva dintre bătrânii sau mai tinerii gazetari ai acestei ţări, să-i păstrăm amintirea dragă şi să-i căutăm, în Cimitirul „Bellu" din Bucureşti, nişa cu urna cenuşii trupului său secătuit de o nedreaptă boală şi de o lungă suferinţă trupească! Iar de ne va sta în putere, să aşezăm pe urna lui, în fiecare primăvară, de sărbătoarea creştinească a Bunei-Vestiri, un alb ghiocel!
