DIALECTICA MOARTE-ÎNVIERE ÎN SĂRBĂTOAREA PAȘTILOR CREȘTINE

Spre deosebire de Paștele evreiesc, care semnifică un eveniment istoric-imanent, ca sărbătoare anuală în amintirea evenimentelor legate de trecerea prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, Paștile creștine semnifică, deopotrivă, Patimile, Moartea și Învierea Domnului, marcând un salt calitativ în planul umanității, prin Hristos-Noul Adam, ființa umană fiind dezrobită de păcatul originar și nu doar de o putere temporară. În acest mod, sărbătoarea comemorată în religia mozaică trece din plan real în plan spiritual, rămânând în conștiința credincioșilor prin această legătură și trecere de la Moarte la Înviere și de la întuneric la lumină, fiind denumită și Paștile Învierii. După aceste succinte precizări de ordin istoric - comparativ, voi trece, stimați cititori, la analiza propriu-zisă a acestui raport dintre moarte și înviere, mai precis la trecerea de la moarte la înviere, care, așa cum știm, are conotații particulare în religia creștină, spre deosebire de religia iudaică, întemeindu-se pe acest fenomen supranatural, care constituie esența dogmatică și ritualică a acestei religii, și pe care credincioșii ortodocși au sărbătorit-o în aceste zile. Astfel, fenomenul hristologic ce face referință la trecerea de la Moarte la Înviere se circumscrie într-un orizont fenomenologic ce transcende realitatea istorică și narativ-literală, necesitând asemenea interpretări hermeneutice de factură scripturală, nelimitând fenomenul analizat și reiterat doar în plan factologic. Dacă, în general, prin moarte se termină ceva, și/sau se realizează o trecere de la o stare fizică la o altă stare (conform Legii lui Lavoisier), moartea Mântuitorului, în conformitate cu Proiectul lui Dumnezeu legat de această religie și algoritmul parcurs în această viață lumească, desemnat în teologie prin iconomia mântuirii, semnifică faptul că Hristos a convertit stăpânirea absolută ce o avea moartea asupra firii omenești, în viață veșnică, prin Învierea Mântuitorului.

Se subînțelege că nu orice moarte inițiază prin ea însăși, dinăuntrul ei, învierea, ci numai moartea lui Hristos, care, în teologia creștină, poartă numele de Moartea Crucii sau chiar de Paștile Crucii, pe care aș numi-o, prin subliminalizare și parafrazare, crucialitatea-morții (după sintagma crucialitatea crucii), moartea fiind percepută ca o „clipă eternă", fiind învinsă de viața veșnică. Numai printr-o asemenea moarte în Hristos prin Cruce, care este sinonimă cu crucea propriu-zisă pe care a curs simbolul vieții-sângele sacru al Mântuitorului, se poate realiza învierea noastră, crucea deținând în acest mod și o asemenea semnificație escatologică și soteriologică (legată de veșnicie și mântuire). Aceasta înseamnă că moartea omului nu produce de la sine învierea, în baza unei legi naturale, cea a transformării, cum se întâmplă cu bobul semănat în pământ, ci presupune o jertfă supremă, realizată prin dragostea față de om, care nu poate fi mântuit și îndumnezeit decât prin acest exercițiu fenomenologic al morții lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul (după cum se traduce din sintagma grecească acest nume: Iesous Christos Theou Yious, Soter) pe cruce, ca semn al iubirii transformatoare, al vindecării, învierii, sfințirii și nemuririi (cf. Ge. Remete). Dar, așa cum arăta marele teolog ortodox român, Dumitru Stăniloae, „numai moartea lui Hristos a învins moartea îndeobște, precum numai moartea noastră în Hristos o poate învinge pentru fiecare dintre noi personal". Chiar dacă din perspectivă rațională pare de neînțeles, Moartea și Învierea lui Hristos nu trebuie privite, în mod succesiv și independent, ca două fenomene naturale distincte-transubstanțiale, ci trebuie privite împreună-consubstanțiale, ca un întreg, așa cum le-au privit și înțeles reprezentanții Patristicii și ai Bisericii creștine în viața ei liturgică și de rugăciune. Astfel, când în sfintele liturghii se pomenește de Cruce, Biserica face, deopotrivă, trimitere la Moartea și Învierea lui Hristos, simbolizând sărbătoarea care trebuie trăită emoțional nu doar prin bucuria Învierii, cu tot ceea ce implică o asemenea bucurie lumească, uneori fiind accentuată mai mult bucuria Învierii în plan ritualic și tradițional decât semnificația Morții și, implicit, semnificația Crucii, ci și prin smerenie, tristețe și căința în fața morții, chiar dacă, prin acest unic fenomen, moartea este învinsă, deschizând orizontul nemuririi și dezrobirii umanității de păcat prin Mântuire. Această indisolubilă unitate a celor două momente în iconomia Mânturii  face posibilă înțelegerea acestei sărbători unice, care devine o sărbătoare de înălțare sufletească și spirituală mai mult de natură transcendent decât imanentă. Dacă vrem să înțelegem acest mister al unității Morții cu Învierea, atunci trebuie ca această unitate dialectică să fie percepută nu numai ca o succesiune necesară și externă a celor două momente în procesul Mântuirii, ci ca o întrepătrundere a fiecărui moment în celălalt, prin dubla ipostaziere a lui Iisus Hristos, ca ființă muritoare-creată și ca ființă nemuritoare-necreată-transcendentă. Astfel, Moartea, din perspectivă metafizică, și nu doar ontologică, cuprinde în sine începutul Învierii Fiului Omului, și, în același timp, starea de Înviere a Fiului lui Dumnezeu. Numai o asemenea stare a lui Dumnezeu, în plinătatea puterii sale, și în același timp a lui Dumnezeu golit parțial de putere prin kenoză-golire, permite interpretarea acelor cuvinte, ultimele prin care se exprimă raportul Său cu Tatăl, în calitate preponderentă de Fiu al Omului, și nu ca Dumnezeu adevărat. Strigătul disperat care se aude pe Cruce: „Eli, Eli, lama sabahtani"- „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit" - Matei (27: 46), și declinarea statutului divin prin ceea ce avea să consemneze evanghelistul Luca (23:46): „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul", vrea să semnifice faptul că Sfântul Duh, în această osmoză treimică, nu-L mai unește pe Fiul Omului cu Tatăl, și că Tatăl și-a părăsit pentru un moment crucial al evoluției și dinamicii acestei iconomii creștine Fiul, jertfindu-L pentru răscumpărarea păcatelor și mântuire. În acest mod, Hristos preia asupra Lui moartea însăși și păcatele umane, învingându-o, ceea ce face ca, printr-un asemenea miracol fenomenologic, să moară Moartea, fenomen supranatural exprimat prin Troparul Învierii „Hristos a înviat", prin binecunoscuta sintagmă „Cu moartea pre moarte călcând". În acest sens, prin Crucea creștină, și prin crucificarea Mântuitorului, se realizează moartea din firea omenească și trecerea la viață veșnică, în așa mod încât, privite în planuri diferite și aparent antitetice, moartea și viața să nu mai reprezinte un paradox, ci să coexiste într-un mod consubstanțial într-o unitate dialectică idisolubilă pe fondul unei simfonii scrise pe portativul credinței și al iubirii, restabilind firea omenească apărată de întunericul păcatului și al urii ce domină această lume.

Lasă un comentariu