Sub acoperişul uriaş al unei gări, unde mulţimi de oameni veneau şi plecau, un copilaş a izbucnit dintr-odată într-un plâns amar. Nimeni nu putea să treacă pe lângă copilul hohotind, iar cei mai mulţi s-au şi oprit ca să încerce să-i aducă mângâiere.
- Ce-i necazul, băieţele? - l-au întrebat. - Te putem ajuta? Ce s-a întâmplat?
Băieţelul nu le-a dat nicio atenţie. Cu cât doreau mai mulţi să-l ajute, cu atât plângea mai tare. În cele din urmă a apărut un poliţist.
S-a aplecat şi a luat copilul în braţe.
-Ei bine, tinere - a spus cu un glas prietenos poliţistul - nu vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat? De ce plângi? Ai pierdut-o pe mama ta?
Băiatul a amuţit pentru o clipă, apoi a început să strige cât îl ţinea gura:
-Nu! Nu eu mi-am pierdut mama, ci mama m-a pierdut pe mine!"
L-am pierdut pe Dumnezeu? Nu. Dumnezeu ne-a pierdut pe noi şi nu-şi va găsi liniştea până când nu ne va regăsi! Mai important decât timpul sfârşitului este cum ne va găsi El.
Hristos a Înviat!
