OMUL DE ÎNCREDERE

La Muntele Athos, la Schitul Prodromu, 20 septembrie 2003: părintele stareţ Petroniu Tănase, Nicolae Băciuţ, Î.P.S. Andrei

Dincolo de această sintagmă, altfel plină de semnificaţii şi de istorie, m-am simţit unul dintre privilegiaţii sorţii. Pentru că această calitate îmi era acordată într-un moment de răscruce de destin, într-un context memorabil.

N-am evocat niciodată acest moment luminos al biografiei mele, dar el continuă să-mi vegheze căutările, liniştea şi neliniştile mele.

Era 3 noiembrie 2005, în sala Palatului Patriarhiei din Bucureşti, avea loc alegerea noului mitropolit al Ardealului, după plecarea la cele veşnice a Î.P.S. Antonie Plămădeală. O mitropolie pe al cărui scaun a stat un înaintaş de seamă, Andrei Şaguna.

Făcând parte din Colegiul elector, am fost desemnat de către unul dintre cei doi candidaţi, Î.P.S. Andrei, „om de încredere", la numărarea voturilor, care erau scoase din urnă şi citite de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.

Poate că nici n-am realizat atunci pe deplin ce lucru minunat mi se întâmplă, mai ales că inima mea nu era împăcată cu perspectiva de a-l pierde pe înaltul nostru ierarh, pe atunci arhiepiscop al Arhiepiscopiei de Alba, care includea şi judeţul Mureş.

M-aş fi bucurat ca recunoaşterea calităţilor Î.P.S. Andrei să însemne şi ridicarea în ierarhia bisericească pe scaunul mitropolitan de la Sibiu. Însă un ochi al meu râdea, un altul plângea. Mai ales după ce, după primul tur de scrutin, Î.P.S. Andrei avusese cu un vot mai mult.

N-a fost să fie!

Dar Bunul Dumnezeu a rânduit ca lucrurile să nu rămână aşa, iar Î.P.S. Andrei să-i urmeze în scaunul mitopolitan unui alt titan al bisericii ortodoxe române, Î.P.S. Bartolomeu Anania.

Până la urmă, ochiul meu care plângea a trebuit să se împace cu cel care râdea, bucurându-se amândoi pentru cel pe care l-a simţit mereu aproape, ca pe un părinte, ca pe un veghetor al atâtor rătăciri ale mele în lumea aceasta.

Drumurile mele, printre cele mai importante din viaţă, l-au avut păstor pe Î.P.S. Andrei. Împreună am străbătut cărările Muntelui Athos, împreună am mers pe urmele Mântuitorului, şi la Bethleem, şi la Nazaret, şi la Ierusalim, împreună i-am căutat pe fraţii noştri întru credinţă din Basarabia şi Bucovina. Împreună am fost în multe din bisericile uitate de timp şi de lume de pe Valea Plângerii, cu binecuvântarea sa am vindecat răni ale unor biserici îmbătrânite. Împreună am fost acolo unde era nevoie şi de prezenţa mea printre credincioşi, ca să-i întăresc în credinţă, ca să mă întăresc în credinţă.

Toate ca să înţeleg adâncurile a ceea ce înseamnă „Calea, Adevărul şi Viaţa".

Nu voi avea niciodată cuvinte să-i mulţumesc pentru toate acestea şi pentru multe altele.

Dumnezeu îi răsplăteşte însă întotdeauna pe cei vrednici. Nu rămâne dator.

Şi pentru că, la Alba Iulia, Î.P.S. Andrei a dat durată, a dat timp şi răstimp aspiraţiilor întru preoţie multor tineri, nici că se putea mai firesc ca toate acestea să înnobileze fapta Păstorului.

O recunoaştere academică la Alba Iulia (Doctor Honoris causa) pentru Î.P.S. Andrei nu este decât revenirea la firescul vieţii. Iar acest firesc ne este plăcut nouă, dar mai ales Bunului Dumnezeu.

Ca să putem merge mai departe, cu încredere unii în alţii, mereu „oameni de încredere" unii altora.

Lasă un comentariu