130 de ani de la recunoaşterea autocefaliei - BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Distribuie pe:

După cucerirea Independenţei de stat a României, a crescut şi prestigiul ei în afara graniţelor sale. A crescut însă şi autoritatea Bisericii noastre, încât era necesară acum recunoaşterea independenţei sau autocefaliei sale din partea Patriarhiei ecumenice. Anul acesta (2015), se împlinesc 130 de ani de când Patriarhia ecumenică a recunoscut oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a trimis o scrisoare patriarhului Ioachim, prin care îi aducea la cunoştinţă proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoaşterea ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul a răspuns mitropolitului primat şi ministrului Cultelor din acea vreme, la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoştea ca autocefală. În aceeaşi zi, s-a dat Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh şi de 10 membri ai Sinodului patriarhal. Tot atunci, s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta, după lupte şi frământari care au durat aproape un sfert de veac, Biserica noastră a intrat în rândul Bisericilor autocefale, cu care păstra unitatea dogmatică şi canonică, aducându-şi contribuţia la ridicarea prestigiului întregii Ortodoxii.

Autocefalia obţinută la 25 aprilie 1885, în urma unor lungi şi necurmate lupte duse deopotrivă de ierarhia Bisericii noastre şi de autoritatea de stat, este piatra unghiulară care a stat la baza edificării Patriarhiei Române, înfiinţată în 1925, precum şi a dezvoltărilor ulterioare, care au creat Bisericii noastre un prestigiu de neegalat în lumea ortodoxă. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a existat, aşadar, din cele mai vechi timpuri ale existenţei sale, fiind proclamată în 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar recunoscută formal de Patriarhia ecumenică abia la 25 aprilie 1885. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost proclamată în ţară, de Stat şi de Biserică, deopotrivă, iar Patriarhia ecumenică a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, cerându-i-se doar o confirmare a unei stări de lucruri existente, întrucât Constantinopolul deţinea întâietatea de onoare în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe surori.

Recunoaşterea Autocefaliei Bisericii noastre Ortodoxe, acum o sută treizeci de ani, a însemnat consfinţirea unui drept legitim al Bisericii strămoşeşti, un drept şi o situaţie la care o îndreptăţeau în mod deplin, atât marea sa vechime - din timpurile apostolice -, trecutul său neştirbit de viaţă creştină ortodoxă, chiar atunci când vitregia împrejurărilor îi primejduia însăşi existenţa, cât şi rolul său de sprijinitoare a altor Biserici surori.

Dobândirea deplinei Autocefalii, prin recunoaşterea acestei realităţi, a reprezentat un act justiţiar de însemnătate istorică, pregătit prin strădaniile necontenite de apărare a credinţei străbune ortodoxe, prin devotamentul nestrămutat al credincioşilor şi al slujitorilor bisericeşti faţă de propăşirea Patriei. Este binecunoscut faptul că Biserica noastră a avut, încă de la început, o largă autonomie, a cunoscut un cadru organizatoric ab antiquo - realitate atestată documentar cu certitudine - şi s-a manifestat de-a lungul secolelor, în lucrarea de slujire, prin autocefalie bisericească internă. Dobândirea deplinei autocefalii, recunoaşterea acestui atribut legitim şi definitoriu al Bisericii noastre, a constituit rezultatul unui proces istoric ce impunea această consfinţire de fapt, pentru a o exprima plenar pe cea de drept. „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române nu este o faptă a unei zile (...). Ea s-a impus cu vremea, avându-şi izvorul în învăţătura Domnului Iisus Hristos cu privire la lucrarea Bisericii în lume, şi şi-a conturat conţinutul de-a lungul veacurilor, dăltuindu-şi formula în funcţie de datinile şi idealurile poporului nostru" - spunea Prea Fericitul Patriarh Iustin, cu prilejul aniversării a nouă decenii de la recunoaşterea Autocefaliei, în 1975, pe când era Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.

Prin recunoaşterea oficială a Autocefaliei sale, Biserica Ortodoxă Română şi-a dobândit rangul şi poziţia la care o îndreptăţea întregul său trecut de credinţă şi mărturisire. În actul de recunoaştere oficială a autocefaliei se găseşte cuprinsă voinţa a milioane şi milioane de credincioşi ortodocşi români, credincioşi îndrumaţi, învăţaţi şi întăriţi sufleteşte de păstorii lor, care au activat în permanenţă încredinţaţi că slujind oamenilor, dorinţelor lor sincere pentru dreptate şi adevăr, ei slujesc lui Dumnezeu. Clericii români erau conştienţi că realizările din ogorul Bisericii se răsfrâng în mod pozitiv şi asupra patriei. Independenţa ţării câştigată prin grele jertfe de sânge ale ostaşilor români şi recunoscută de puterile vremii era întărită şi urmată şi de autocefalia noastră bisericească. Recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii noastre străbune a fost cu adevărat un act măreţ, un act de prestigiu, un act de pecetluire a unor eforturi seculare, de păstrare a ei; împlinirea acestei dorinţe unanime a fost înţeleasă ca o rugăciune bine primită de către Dumnezeul milelor care celor ce se încred şi se roagă cu credinţă le împlineşte vrerea. 

Lasă un comentariu