Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost filozof, psiholog, unul dintre cei mai mari şi printre primii psihologi români, om politic, academician, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX. De la moartea lui au trecut, iată, 58 de ani. A urmat liceul la Craiova şi simultan Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. L-a avut profesor pe Titu Maiorescu, cu care a devenit prieten, între ei realizându-se legături spirituale puternice şi de durată, amândoi plecând într-o călătorie în Austria, Germania şi Elveţia, vizitând universităţi prestigioase din unele centre culturale şi stabilind contacte cu aceste ţări. Între 1890 şi 1893 se statorniceşte în Germania. După ce studiază un semestru la München, se mută la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt. Alături de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventează şi alte cursuri care-i folosesc la îmbogăţirea cunoştinţelor. În 1892 îşi adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu. Un an mai târziu, devine doctor în filozofie. Între 1895 şi 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I, în 1918 devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1929 este primit în Academia Română, iar în 1938 devine preşedintele acestei instituţii, funcţie exercitată până în 1941.
Lucrarea sa de început a fost intitulată F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia, elaborată în 1897, apoi au urmat alte lucrări, printre care şi Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte - 1910, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi - 1936, Psihologia poporului român - 1937 şi lista se încheie cu Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă şi destin - 1942.
Psihologia Poporului Român are ca motto: „În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă", concentrând în această lucrare rezultatele analizelor lui privitoare la sufletul poporului românesc. Primele două capitole ale acestei lucrări sunt intitulate: Psihologia poporului român şi Despre sufletul neamului nostru, calităţi bune şi defecte. Trăsăturile pe care le stabileşte pentru poporul român datează dinainte de cele două războaie mondiale, ele fiind condiţionate de fondul biologic ereditar, mediul geografic şi de caracterele instituţionale dobândite în timpul evoluţiei istorice. Ajunge la concluzia că tehnologia şi dezvoltarea civilizaţiei nu au schimbat prea mult societatea contemporană. De apreciat este interesul deosebit pe care l-a manifestat pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul psihicului, al însuşirilor psihice ale poporului nostru, bineînţeles cu posibilităţile de analiză şi investigare ale acelui timp.
Considerând cunoaşterea sufletului unui neam ca fiind o adevărată „operă de ştiinţă", C. R. Motru expune o analiză sumară dar precisă, într-un limbaj clar şi destul de convingător. Cu cât un popor are o cultură mai veche şi mai originală, spune el, cu atât ştiinţa despre sufletul său are de cercetat un obiect mai singular. La popoarele cu o cultură mai nouă şi nu atât de originală, şi aici încadrează psihologia socială a poporului român, dificultăţile cercetării sunt destul de mari.
După cum psihologia fiecărui individ depinde de idealul pe care îl are, tot aşa ştiinţa psihologiei sociale depinde de idealul pe care îl urmăreşte fiecare popor, dar, cred că în primul rând, acest ideal trebuie să existe. În această idee C. R. Motru afirmă că „Forţa unui popor nu vine de pe urma cultivării tendinţelor antagoniste, ci din convergenţa tendinţelor spre un scop". Este adevărat, fiindcă se poate trăi, din păcate, şi fără ideal, numai cu interese meschine.
Vorbind despre defecte, C.R. Motru descrie şi exemplifică indivi- dualismul sufletului românesc: „Românul vrea să fie absolut la el acasă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar să fie a lui", fapt ce nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică, ca prioritate, şi sugerează ideea că poate fi schimbat acest defect datorat factorului biologic ereditar, prin educaţie, într-un individualism instituţional. Pe de altă parte „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei", în acest mod el contribuie la desăvârşirea idealului solidarităţii, impusă de împrejurări şi de tradiţie. Sufletul său gregar i-a folosit la menţinerea unităţii limbii şi a bisericii: „În împrejurările vitrege prin care a trecut neamul nostru, gregarismul sufletesc a fost o binecuvântare pentru noi…". Cu timpul gregarismul nu a mai folosit, s-a produs o schimbare, s-au diferenţiat aptitudinile şi caracterele, şi odată cu progresul statelor moderne au fost necesare individualităţi puternice.
Furat de un „dulce" idealism, C.R. Motru nu poate să nu remarce elanul (uneori exagerat) şi curajul românului. Fac o paranteză şi aduc în cunoştinţă aprecierea filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), anume că elanul este structural şi înrădăcinat fiinţei noastre, iar desfiinţarea elanurilor metafizice ar însemna „mutilarea fiinţei umane". Şi continui cu remarca lui C.R. Motru: „Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească! În front, la război; în ceaţă, la revoltă; în cârd, la vânătoare. Dar românul izolat este blând ca mielul.[…] Lui îi place să se simtă în mijlocul mulţimii, să vorbească şi să se ajute cu mulţimea. Specularea forţelor naturii prin industrie şi comerţ, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcţionar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură, şi la politicianism, adică la specularea cetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată «om mare». Şi cum toţi românii au râvna să ajute şi să îndrume neamul, ţara e copleşită de «oameni mari»!" Vorbind despre perseverenţă, susţine că toate popoarele au dobândit-o printr-o selecţie: „Selecţia s-a operat în trecut prin tradiţia în familie. Astăzi ea se operează prin voinţă, în mod raţional". Mai vorbeşte despre lipsa de perseverenţă a românului la lucrul început, dar punctează: „El este neperseverent întrucât instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii, de exemplu problema educaţiei dirijate, soldate cu disproporţia dintre numărul celor înscrişi în institute şi al celor absolvenţi, alegerea unei cariere fiind un lucru important, de care nu s-a ţinut seamă de multe ori.
Românul este, prin natura sa ereditară, perseverent la lucru". Altă trăsătură negativă ar fi indisciplina în muncă pe tărâm economic, lipsindu-i „acel ceasornic ce determină un ritm regulat; românul munceşte în salturi, îi lipseşte spiritul comercial, este cheltuitor de timp, pierzând zile şi nopţi la petreceri".
Pe lângă aceste caracteristici defavorabile, C.R. Motru atribuie românului mari calităţi spirituale: primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi religios, calităţi pe care le reia şi le detaliază în lucrarea Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi: „Românul este îndelung răbdător, conservator şi tradiţionalist".
Despre sufletul poporului nostru aminteşte că el a dorit să realizeze un tip de cultură şi acela a fost tipul culturii europene occidentale. „Este bine cunoscută finalitatea acestei spiritualităţi, care, pe terenul vieţii politice şi sociale, poartă denumirea de spirit burghez". Pentru acordul sau dezacordul între sufletul poporului român şi spiritul burghez, Rădulescu Motru conchide: „Spiritul burghez aduce pe terenul vieţii politice sentimentul de supunere faţă de opinia majorităţii şi respectul faţă de obligaţiile liber contractate". De asemenea, comerţul este principal şi cine reuşeşte în concurenţă are drept la beneficii, iar lupta se dă între indivizi cu drepturi egale, cultivându-se iniţiativa individuală prin asigurarea proprietăţii individuale. „Legile fiind obligatorii, nerespectarea lor se datoreşte unei educaţii cetăţeneşti incomplete". Nici pentru viitor, crede, adaptarea sufletului românesc la libera concurenţă nu se va face uşor, subiectivitatea caracteristică sufletului se va împotrivi întotdeauna. Timpul a forţat românul să încerce să se adapteze, dar modul în care s-a adaptat, este de discutat. C. R. Motru atrage atenţia în mod vizionar: „De soluţia pe care oamenii de ştiinţă vor da-o acestei probleme, depinde orientarea noastră politică şi culturală în viitor. Suntem noi, românii, înrudiţi sufleteşte cu burghezia occidentală, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm principiile lor politice şi economice, în mod sincer, înlăturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucăturile care ne depărtează; vom fi burghezi sinceri, nu de paradă. Suntem noi, românii, dimpotrivă, străini sufleteşte de burghezii occidentali, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, înainte de a copia legi şi instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine suntem şi ce putem. Ruşine nu este pentru poporul care se ştie deosebit sufleteşte de popoare glorioase şi puternice, dar este ruşine pentru poporul care n-are curajul să-şi cunoască firea şi destinul".
Tot despre sufletul românesc spune că este „cel mai variat mozaic din câte se pot imagina", adăugând că este totuşi „o unitate care trăieşte prin armonia funcţiilor sale, întocmai cum trăieşte sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele românilor care au trăit şi trăiesc; el îşi are firea sa proprie". Şi îşi va păstra, spunem noi, firea originală!
În altă lucrare a sa, despre poetul nostru Eminescu, Constantin Rădulescu Motru afirmă: „Este poetul românismului. Nu este simţire la el care să nu-şi găsească ecou în sufletul românesc"; „Este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani; Shakespeare pentru englezi; Dante pentru italieni. El este geniul, în care s-au întâlnit, deopotrivă de ridicate, puterea de invenţiune cu aceea de reflecţiune critică. În poezia şi proza lui, simţirile cele mai caracteristice ale vieţii noastre naţionale şi-au găsit o expresiune artistică şi nepieritoare. El este maestrul care a ştiut alege metalul pur şi nobil din minereul brut al sufletului nostru".
În altă lucrare a sa, despre care sper că voi mai scrie, Constantin Rădulescu Motru insistă asupra faptului că trebuie să ne cunoaştem cu adevărat, Biologia şi Psihologia punându-ne la îndemână destule mijloace prin care se pot măsura şi clasifica aptitudinile unei totalităţi sociale. Şi are dreptate, fiindcă pentru a ne înţelege trebuie să ne cunoaştem bine şi numai cunoscându-ne bine, vom şti clar ce avem de făcut.
Să nu ne aducem nici laude ipocrite, precum susţin unii că nu este popor pe lume mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Nu trebuie sa ne iluzionăm întru totul, ci să apelăm, mai întâi, la sentimentul realităţii - echilibrul pe care-l invoc de fiecare dată! Fiecare popor are calităţile şi defectele lui, ele cântărind în mod diferit; oriunde şi oricând este posibil a îndrepta balanţa spre binele acelui popor, el însumându-se binelui întregii lumi.
De aceea, orice iniţiativă de a da importanţă lucrărilor personalităţii marcante a României - Constantin Rădulescu Motru - şi a întocmi un studiu similar celui întocmit de el, cu scopul de a înţelege sufletul românului, evoluţia lui funcţie de vremurile noi şi rolul României în Uniunea Europeană la acest moment, având la dispoziţie o tehnică de investigaţie modernă, este lăudabilă şi binevenită.
Aşteptăm de la tinerii cercetători rezultatele acestei munci laborioase, pasionante şi le dorim succes. Să fie făcute în spiritul realităţii şi al sentimentului de respect şi dragoste de neam. Să nu se uite niciun moment că sufletul nostru păstrează imaginea oamenilor mari, a eroilor, conducătorilor puternici, regilor, pe care i-am avut de-a lungul istoriei noastre şi care au ştiut să lupte pentru binele acestui neam românesc, au crezut în menirea lui istorică şi au imprimat o conduită demnă oamenilor, în acele vremi. Laşităţi şi înfrângeri au existat şi vor mai exista pretutindeni, ele aparţin răului acestei lumi şi alcătuiesc partea dureroasă a sufletului celor cinstiţi şi devotaţi binelui şi dreptăţii.
