Motto: „Sub liliac/ Sunt păsări dulci ce nu mai tac,/ Concert de voci mângâietoare./ Sărmani cu inimi gemătoare,/ Uitați, dormiți sub liliac."
(Alexandru Macedonski)
Mintenaș intrăm în „luna rozelor ce mor"/ vai, de mama lor! (de dragul rimei am versificat, involuntar , oricum o să murim și noi de prea multă fericire… fie ea și fiscală), și aleșii noștri, cuprinși de dulce reverie, cu gândul la splendorile apropiatei și „binemeritatei" (mai ales!) lor vacanțe eventual pe țărmurile bătrânei Ellade, luând exemplul dublei aniversări identitare a țării lui Tsipras, au pus de încă o Sărbătoare națională românească. Încă o zi pe care o vom (re)înscrie, însă, cam degeaba în calendar, cu majusculă: 10 Mai! De ce degeaba? Veți vedea în cele ce urmează. Nu pentru că aș avea vreo obiecție eu, personal.
Nu sunt contra! Sincer vorbind, atâta vreme cât nu încearcă să înlocuiască Ziua Națională a României - 1 Decembrie (când „e prea frig" - ca să citez un geniu contemporan ultrasensibil!), o a 14-a zi liberă într-un an nu ar trebui să deranjeze pe nimeni. Dimpotrivă, se știe că românul, petrecăreț și... superstițios (cifra 13 fiind considerată, în general, ghinionistă), s-ar conforma chiar grăbit psihologiei de... mase, zburdând pe tăpșanul verde înmiresmat de fumul grătarelor și aburul bericilor, vesele manele „pe versuri de Hamlet" revărsându-se în triluri către tării.
Lăsând gluma la o parte, e bine, este chiar necesar să știe „boborul" cum?, unde? și, mai ales, de ce? s-a impus această zi în Istoria Românilor. Nu de alta, dar trăim într-o țară democratică, unde, câteodată, din vina ignoranței unora și a ticăloșiei altora, acced în structurile de conducere indivizi care habar nu au pe ce lume trăiesc, împinși de jivine veninoase veșnic în călduri, cu pretenții autonomiste, federaliste etc., etc., cărora, cu o anumită periodicitate, în perioade preelectorale mai ales, „li se face de cucui", fiindcă stăpânii lor de la Budapesta, ori din alte capitale mai mult sau mai puțin europene, nu agreează deloc, de exemplu, sintagma „Târgu-Mureș, oraș al armoniei". E bine să-și amintească și aceștia că trăiesc în chiar inima României, care este stat național independent, unitar și indivizibil - și așa va rămâne până va mai respira ultimul român cu sânge în trup! -, să se maturizeze, să se documenteze, dacă nu au fost martori la evenimentele pe care le invocă eronat, și să respecte legile statului în care li s-a permis - cu dublă cetățenie fiind - să urce în jilțul de unde ne scuipă în cap. Potoliți-vă, domnilor, e adevărat că, la iarbă verde, mămăliga nu explodează, dar nu puteți ști de unde sare iepurele! Iar el, „iepurele", are memorie bună. Să facem și noi un exercițiu de memorie!
Prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de ex-președintele Ion Iliescu, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 Decembrie a fost adoptată ca Zi Națională și Sărbătoare Publică în România, prevederea fiind reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2, îndoliind (nu numai) vestimentar lipitorile udemeriste perene de la guvernare. Căci, zice Wikipedia (și nu numai ea!): … „Alegerea zilei de 1 Decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 Decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 Decembrie a însemnat o pierdere politică." (!!!)
Ne mai amintim și că… „Prima Zi Națională de 1 Decembrie, ale cărei festivități centrale
s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci al Opoziției anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, primul ministru de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului Opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass- media". Mai mult decât atât - „ai noștri, ca brazii!" -, istoricul Neagu Djuvara afirma, în 2011, într-un interviu acordat TVR, că „alegerea zilei de 1 Decembrie de către regimul Iliescu a fost una conjuncturală", la 1 Decembrie 1918 unindu-se doar Transilvania și Banatul cu România, „pe când celelalte provincii istorice, respectiv Basarabia și Bucovina, au fost unite la date diferite." Mdaaa! Ferește-mă, Doamne, de ai mei, că de dușmani am eu grijă! Opoziția anticomunistă din România cerea, în 1990, adoptarea zilei de 22 Decembrie drept Sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare. Fiecare, cu păsărica lui!
Să revenim la temă, deci! „Consacrată în Constituția națiunii române ca Zi Națională, 10 Mai glorifică, așadar, trei momente istorice diferite - începutul domniei lui Carol I, Independența de Stat și încoronarea primului rege al țării, toate trei legate indisolubil de instituția monarhiei. (...) De peste două decenii, România, republică democratică și europeană, își celebrează, prin dispoziție constituțională, Ziua Națională la 1 Decembrie, dată menită a eterniza amintirea Marii Uniri de la 1918, înfăptuită sub sceptrul regelui Ferdinand. Cu toate acestea, și în ciuda multor avataruri trăite de societatea românească în cei 23 de ani scurși de la momentul de răscruce din decembrie 1989, semnificațiile adânci ale lui 10 Mai nu s-au stins nicicând. Este, credem, momentul de a-i da acestei zile strălucirea oficială meritată, conferindu-i statutul de Sărbătoare Națională, pentru ca românii de azi și din viitorime să nu uite niciodată marile servicii făcute națiunii de monarhia con-
stituțională", scrie senatorul Puiu Hașotti, inițiatorul proiectului. Corect. Să explicăm mai pe înțeles: „Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus, în ziua de 10 Mai 1866, jurământul în fața Adunării Reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 Mai 1877, tot el a proclamat, în fața Parlamentului, Independența de stat a României. În data de 14 martie/26 martie 1881, Camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea țării, din Principat, în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, Ziua Națională sărbătorită pe 10 Mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României".
Numită și Ziua Regelui sau Ziua Regalității, 10 Mai a fost Ziua Națională a României timp de 80 de ani: între 1866-1916 și 1918 - 1948 (doar în 1917 a fost interzisă de ocupanții germani ai României) . Dar cum alții ne-au scris mai mereu istoria, data Zilei noastre Naționale s-a tot schimbat, ca Luna după Soare, din rațiuni politice, și nu istorice: între 1866-1947, a fost ziua de 10 Mai, apoi, între 1948-1989, ziua de 23 August, în 1990 - reparatoriu, 1 Decembrie. Acum, cineva încearcă să umble cu cioara vopsită, s-o schimbe din nou. Nu cred că va reuși. E bine să rămână două Sărbători Naționale, ca în Grecia. Nu dăunează nimănui. Dimpotrivă!
Parlamentul a adoptat hotărârea legislativă: „10 Mai va fi sărbătorită la nivel național, iar Parlamentul, Președinția, Guvernul, celelalte autorități publice centrale și autoritățile administrației publice locale vor organiza, anual, manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile."
Dar… Veșnicul dar, numai că… Doar că… „fondurile necesare pentru evenimentele ce vor fi organizate vor putea fi asigurate din bugetele locale sau din bugetul autorităților și instituțiilor publice, în limita alocațiilor bugetare aprobate." Cu alte cuvinte, din nou, praf în ochii proștilor, din nou… „pâine și circ"! Mai mult circ decât pâine, ca de obicei! De ce? Fiindcă … nu va fi o zi liberă pentru salariați! Potrivit raportului depus de Comisia pentru muncă și protecție socială din cadrul Camerei Deputaților, propunerea legislativă nu poate fi susținută din punct de vedere financiar. Prin urmare, atât salariații din sistemul bugetar, cât și cei din sistemul privat vor munci în data de 10 mai." Desigur, nu și în această „lună a rozelor ce mor" (vai de capul lor!), fiindcă pică duminică! Apă de ploaie!
Deci, lăsați orice speranță, „voi, che entrate"! Mai terminați cu sărbătoritul, cu mititeii, cu berica, și cu Guță! Cineva trebuie să muncească și serios, ca japonezii (și așa, guvernanții ne împing tot mai des la harakiri!), să recupereze pentru țara asta jefuită de știm noi cine, dar nu spunem decât la DNA, să le dea bănuți de coafor și de cămăși sărmanilor din Parlament, de-un tablouaș mititel - măcar de-un Bălașa, dacă nu Picasso ori Renoir, ori niscaiva lingouri! Cereți tot timpul drepturi. De drepul la scârbă nu ați auzit? Ori de dreptul la lehamite? Uite, le cer eu! Altceva nu mai cer civilizat. Deocamdată. După cum orice spectacol minunat are în spatele cortinei o sumedenie de sfori și decoruri din alte piese, tot așa este evident că și chestia asta cu 10 Mai - triplă Sărbătoare Națională - deși frumoasă în aparență, și chiar în esență, nu-i altceva decât încă o diversiune jalnică, disperată, a unui Guvern aflat deja în imponderabilitate, de a abate atenția românilor de la condiția mizeră în care i-au adus. Oamenii sunt atât de scârbiți și dezamăgiți în așteptarea „luminiței de la capătul tunelului", încât doar o minune ar mai putea detensiona situația. Știți ce-i lipsește chelului? Nu „Fulfix - Herbal therapy", cum scrie în reclame, ci… tichie de mărgăritar! Cam așa s-ar traduce 10 Mai, acum, aici mai ales, în Ardeal, la Târgu-Mureș!
„Sărmani cu inimi gemătoare,/ Uitați, dormiți sub liliac." Deșteptarea!
