„Înfloresc grădinile/Ceru-i ca oglinda/Prin livezi albinele /Și-au pornit colinda/Cântă ciocârliile/Imn de veselie/Fluturii cu miile /Joacă pe câmpie"...
Mai-mai că-mi vine să cânt...cu sonor acest vechi și frumos cântecel, din vremea copilăriei mele! „Peisajul", fie el și urban, dominat de volumele din beton și sticlă, învăluite în ceață (de fapt, smog), încă mai păstrează semne că, da, primăvara e cu noi, și noi cu primăvara!
Prin grădini(țe), prin parcuri, prin curțile oamenilor, printre blocuri, domină verdele de fir de iarbă renăscut! Ici-colo, covorul verde are „țesute" pe el „modelele" multicolore ale florilor de primăvară. Copacii sunt în plină campanie de înfrunzire, înmugurire, înflorire! Oamenii respiră aerul nou, plin de prospețime, care... inspiră gânduri noi, curate, frumoase, senine, pline de noi speranțe!
„...Joacă fete și băieți/Hora-n bătătură/Ah, de ce n-am zece vieți/Să te cânt, natura?" Continui cântecul, dar tot cu vocea... interioară. Important e că-mi aud gândurile, simțirile, cântând primăvăratic, sărbătorește!
Privesc pe geamul de la bucătărie la „vecinii" mei, bradul, nucul și mesteacănul. Toți trei sunt zvelți, înalți. Parcă ar fi trei blocuri turn. Cu locatari foarte muzicali. De pe la toate „etajele" se-aud cântece-triluri-vocalize care mai de care mai originale și mai frumoase!
Din blocul (locuit de oameni) de vizavi iese un micuț locatar (n-are mai mult de 3 ani) însoțit de bunic. Au ieșit la plimbare. Pe trotuar, în fața lor, coboară un porumbel.
Piciul pornește spre el, bucuros, ca spre un... vechi prieten. Porumbelul își ia zborul. Copilul aleargă câțiva pași spre porumbel, gata-gata parcă să „decoleze" și el, să-și ia zborul. Renunță. Ceva nu funcționează, nu permite decolarea. Se oprește, resemnat, conducându-l cu privirea și cu mânuțele îndreptate spre înalt.
Ies și eu din casă. Trec prin piață să-mi delectez privirea cu fel și fel de răsaduri, flori de toate culorile, care așteaptă să fie plantate, să bucure, să înveselească viața oamenilor cu minunatele culori și miresme.
La ieșirea din piață, o țigăncușă frumoasă, cu ochi mari și un păr frumos, lung, împletit în cozi, mă-ndeamnă să cumpăr...melin (liliac). O refuz. Nu vreau să-l plimb cu mine prin cartier, să se pălească. O să cumpăr când mă-ntorc, să-l duc acasă repede, să-l pun în apă.
Ies în bulevard. Pe stânga, blocuri, pe dreapta, blocuri, la mijloc, oaza de verdeață cu copaci aliniați. Între copaci, oameni pe bănci. Ce bine-ar fi ca și între altfel de blocuri, militare, de exemplu, cum ar fi NATO și Rusia (mama defunctului bloc al Tratatului de la Varșovia), să fie verdeață, flori, copaci înfloriți, și din țevile armelor și din „cașchetele" soldaților, pline cu pământ roditor, să răsară flori!
Atunci, și jocul copiilor din părculețul din fața bisericii, și, de fapt, al tuturor copiilor ar fi unul fără riscul de a fi întrerupt. Și nici oamenii de pe bănci, aflați între blocuri, n-ar fi carne de tun, victime colaterale...
Dar, destul cu... politica! Mâine e ziua de Armindeni! În principal!
În secundar, este, nu-i așa, „Ziua Internațională a celor ce muncesc". Dacă e internațională, înseamnă că suntem incluși și noi, vrând, nevrând. Cu toate că pe-aici sunt vremuri de apogeu ale... deprofesionalizării României, țara în care „sunt mai multe ministere decât muncitori pe lume"!
Oare rușii vor lăsa deoparte grija lumii, măcar de 1 Mai? Vor organiza tradiționala paradă? Sincer, era un spectacol grandios!
Las'că și paradele noastre erau frumoase! Mai ales dacă le priveai cu ochi de copil!
...Cam de pe la mijlocul lui aprilie începeau repetițiile pentru defilarea de 1 Mai. Prima bucurie era că nu se mai făceau toate orele, pentru că mergeam la repetiții.
Până să ajungem să trecem prin fața tribunei făceam câteva „popasuri", timp în care cei din coloană, avantajați de poziție, treceau înaintea noastră prin fața „scenei". Ca să treacă timpul, mai puneam de-o bâză, mai trăgeam cu prăștiuțe improvizate în picioarele fetelor, folosind scoabe din bețe de chibrituri.
Când treceam prin fața tribunelor, gata cu joaca! Aveam interesul să iasă bine, să nu ne mai pună omul cu portavocea („regizorul" defilării) să reluăm trecerea. Dacă ieșea bine repetiția, uraa, eram liberi, nu ne-ntorceam la ore, la școală!
Ei, dar la defilare, de ce să nu recunosc, îmi plăcea să particip, ca oricărui copil, bănuiesc. Era o atmosferă aparte, ne simțeam importanți, printre atâția oameni mari, care alegorice, muzici de fanfară, flori, zâmbete, urale etc!
Mai târziu aveam să-mi dau seama că doar bucuria noastră, copilărească (și... apolitică), era adevărată, iar cea a maturilor, aproape în totalitate mimată, conform indicațiilor venite pe linie de partid...
Îmi amintesc și acum...treceam solemn, în pas de defilare, cadențat, prin fața tribunelor, care ne treceau în revistă cu priviri de toate felurile. Unii afișau o bucurie „de serviciu", protocolară, mimată cu clasicele aplauze, îngroșate de surâsuri de rutină. Alții, nu se sfiau să-și arate plictiseala, privind absent, parcă trecând cu privirile prin masa fluidă de oameni care se perinda prin fața lor...
Doar părinții noștri, ai unora, prin tribune oficiale, la separeu, ai altora, pe trotuare, cu vulgul, la comun, se bucurau sincer să-și vadă copiii defilând. Mai trăgeam cu ochiul, discret, să-i descopăr prin mulțime...
„Râde iarăși primăvara/Peste câmpuri, peste plai/Veselia umple țara/ C-a venit Întâi de Mai!"
Cânt și acum, ca în urmă cu o jumătate de veac, cu bucurie copilărească, minunatul cântec de primăvară, pe care îl cântam în corul condus de neuitatul profesor Boris Chelaru!
Și despre acest cântec am avut revelații... în trepte! Acum 50 de ani știam de la domnul Chelaru că este un cântec compus de Ciprian Porumbescu.
Mai târziu, după 1989, am aflat că, inițial, și versurile și muzica au fost compuse de Ciprian Porumbescu, în 1880, dar că din acel cântec s-a păstrat doar melodia. Versurile pe care le cântam noi atunci (și se cântă și azi) erau/sunt scrise de Maria Ranteș, pe la sfârșitul anilor '40 ai secolului trecut, la sugestia (indicația) ideologică a PMR.
Ce am mai aflat eu? Că autoarea versurilor... „versiunii", Maria Ranteș, este un... domn, Alexandru Șahighian, poet, prozator, traducător, care a semnat o parte din lucrările sale, cu mai multe pseudonime, Eliza Balaban, Alexandru Salbă și... Maria Ranteș.
Este un adevăr faptul că acest minunat cântec (versuri și muzică, Ciprian Porumbescu) a fost denaturat în scop propagandistic, fiind (cvasi) confiscat de regimul politic de dinainte de 1990, dar nu-i mai puțin adevărat că și capitalismul nostru multilateral dezvoltat a sabotat de 26 de ani încoace cântecul pe versurile lui Alexandru Șahighian. Nu schimbând versurile lui Șahighian, ci luptând fățiș pentru subțierea (drastică și îngrijorătoare) a numărului și implicit a puterii muncitorimii. Și a țărănimii.
Azi, cui se mai adresează strofa „Înfrățiți azi cu țăranii/Muncitorii-n joc și cânt/Prăznui-vor în toți anii/Libertatea pe pământ"/?
Care țărani? Care muncitori? Care libertate?
