În calendarul istoric național, cât și în cel bisericesc sunt file de aur a căror strălucire renaște în mari aniversări cu adânci înțelesuri, pentru credința noastră strămoșească. Un pământ, în trupul căruia au fost răsădite atâtea sfinte comori de credință în Dumnezeu și neînfricată trăire a Evangheliei, și un popor aplecat prin temperament spre cele cerești și spre viața cea de dincolo de moarte, nu se putea să nu înscrie în Sinaxarul Ortodoxiei nume de cuvioși și mucenici, mărturisitori ai adevărului evanghelic, pietre din capul unghiului ale Bisericii române străbune. Neamul nostru a dat martiri pentru credința în Mântuitorul Hristos încă de pe vremea Daciei mediterane și a Scithyei Minor, credința religioasă a rodit cuvioși și mucenici care au umplut de binefaceri aproape tot orientul creștin, așa cum neamul românesc a dat pentru cauza lui bărbați care mai bine s-au lăsat sfârtecați între cămile sau tăiați de săbiile bosforice decât să întineze istoria cu numele lor. Roadele credinței statornice au fost nelimitate din care este suficient să spunem: că n-am avut niciodată sate sau orașe fără biserici, chiar și atunci când am știut că năvălitorii le-ar fi putut preface în ruine. Când această credință religioasă a înaintașilor a fost pusă la încercare, jertfele românești n-au lipsit de pe altarele iubirii de neam și lege, inimile tuturor bătând pentru adevărul Ortodoxiei, cu aceeași putere ca inimile primelor generații de creștini.
Către sfârșitul secolului XVII, la grele încercări a fost supusă Biserica Ortodoxă din Ardeal, Biserică care prin veacuri a constituit un pilon de susținere a edificiului românesc, cultivând ideile de origine, continuitate, permanență, ideea că suntem tot atât de autohtoni pe aceste pământuri ca și stâncile Carpaților. Aici românii au stat neclintiți în vatra părintească, apărându-se și oricare au fost piedicile și adversitățile noi am scrutat departe prin timp, am văzut și am atins mari altitudini. Am fost și suntem pentru că moștenim experiențele și făuririle unei civilizații a statornicirii și tradiției îndelungi a orizonturilor neîngrădite, care au generat idei, cugetări și concepții de altitudine și care ne-a dat puterea de a rezista și merge înainte, sângerând adeseori din belșug pentru acest mers prin veacuri spre împliniri.
În secolul al XVII-lea stăpânitorii Principatului Transilvaniei care erau calvinii căutau metodele cele mai subtile pentru a trece populația românească la calvinism, în scopul deznaționalizării. În fruntea mișcării de împotrivire au stat atunci vrednicii vlădici Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei. Atât Ilie Iorest, cât și Sava Brancovici și-au făcut ucenicia în cele bisericești, în strălucite oaze de spiritualitate ortodoxă și românească de peste munți, Iorest la Putna, în Moldova, Sava la Comana în Muntenia, apoi activează în Transilvania unde mănăstirile ortodoxe erau santinele de veghe ale românismului în teritorii de sub stăpânire străină, iar călugării, preoții, ierarhii erau ochi care vegheau la păstrarea nealterată a comorilor ființei românești, limbă, credință, post, obiceiuri.
Ilie Iorest s-a născut în Transilvania din părinți ortodocși. Din copilărie a fost dat pentru învățătură de carte în Moldova, la mănăstirea Putna, unde învață meșteșugul scrisului frumos, al zugrăvitului icoanelor și al tiparului. Dar mai presus de toate a dobândit de la învățătorii săi meșteșugul cel mare al trăirii călugărești. Prin mijlocirea lui Vasile Lupu, Domnul Moldovei, ieromonahul Iorest este ridicat pe scaunul de mitropolit în Bălgradul Ardealului, unde acesta venise pentru diriguirea tipografiei și continuării tipăririi Evangheliei cu învățătură începută de mitropolitul Ghenadie. Mitropolitul Ilie Iorest păstorește în scaunul Mitropoliei Transilvaniei între anii 1640-1643, în condiții deosebit de grele din cauza presiunilor de calvinizare deosebit de susținute și suferă bătăi, ocări și lanțuri. Este slobozit din temniță în schimbul unui preț de o mie de taleri, pleacă în Moldova, unde între anii 1656 și 1657 a ajuns episcop al Hușilor, după care s-a săvârșit în pace în anul 1678, lăsând exemplul unei vieți închinate biruinței credinței noastre strămoșești.
Sfântul Ierarh și Mărturisitor Sava Brancovici s-a născut în Ineul Aradului din părinți temători de Dumnezeu. Unul din frașii săi, Gheorghe, a avut dregătorii de seamă în țara Ardealului. Educația religioasă primită în familie este completată la Mănăstirea Comana din țara Românească unde viețuia de mulți ani unchiul său, vlădica Longhin. Este hirotonit preot la Târgoviște și ales protopop. În anul 1656 este ales Mitropolit al Bălgradului, pentru viața sa nepătată, priceperea și însușirile sale sufletești, urmând în scaun vrednicului vlădică Simion Ștefan. În timpul celor 24 de ani de păstorire Sf. Sava s-a străduit necontenit să ridice și să întărească Biserica sa, să folosească peste tot limba românească în propovăduire și în slujbe. A ținut soboare pentru pregătirea și îndrumarea preoților. Toate acestea au provocat ura dușmanilor săi care îl scot din scaun prin mărturii mincinoase și judecată nedreaptă. A fost aruncat în temnița din Bălgrad, apoi la Iernut, iar cronicarii spun că de acolo a fost adus la Vinț, unde în fiecare vineri era bătut cu nuiele.
În veacul următor, al XVIII - lea, când stăpânirea austriacă a Transilvaniei voia să impună românilor credința romano-catolică, între numeroșii luptători împotriva asupritorilor de neam și lege, strălucesc Cuvioșii călugări Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și reptcredinciosul țăran Oprea Nicolae din Săliștea Sibiului, doi dintre ei, Visarion și Oprea, găsindu-și sfârșitul în una dintre cele mai fioroase temnițe habsburgice, Kufstein (în Tirol), iar Sofronie a fost nevoit să treacă munții, sfârșindu-și viața la Mănăstirea Argeș. Pentru viața lor trăită în credința cea adevărată pe care au apărat-o cu întreaga lor ființă, aceștia au aflat „izorul vieții și ușa raiului". După reîntregirea bisericească din 1948, ideal străvechi al românilor transilvăneni, s-a putut aureola viața și activitatea acestor bărbați care n-au precupețit nimic pentru apărarea credinței străbune.
În luna octombrie 1955, au avut loc în Alba-Iulia, orașul de reședință al Mitropoliei de odinioară a Transilvaniei, în prezența unor delegații a Bisericii Ortodoxe Române, solemnitățile recunoașterii și cinstirii ca sfinți a ierarhilor Ilie Iorest și Sava Brancovici cu titlul de „mărturisitori" și cu zi de pomenire la 24 aprilie (ziua trecerii la cele veșnice a Sf. Sava), a cuvioșilor călugări Visarion și Sofronie, amândoi cu titlul de „mărturisitori ai dreptei credințe", precum și a dreptcredinciosului Oprea, cu titlul de „mucenic", toți trei cu zi de pomenire la 21 octombrie, ziua Reîntregirii Bisericești-strămoșești din Transilvania; s-a hotărât întocmirea de Acatiste ale Sfinților români; icoanele lor au fost puse în biserici și chipurile lor au fost incluse în iconografia bisericească; la otpust sunt pomeniți cu pioșenie, într-un cuvânt s-a acordat întreaga cinstire pe care o meritau. Iată, așadar, că anul acesta se împlinesc 60 de ani de la acest eveniment important din viața Bisericii Ortodoxe Române în special a celei din Transilvania. Întreaga suflare a ortodoxiei transilvănene, trebuie să aducem așa cum se cuvine cinstire acestor vrednici luptători pentru credința ortodoxă strămoșească.
Prin canonizarea sfinților a crescut prestigiul Bisericii Ortodoxe în lume, fiind o dovadă concretă, că aici, în Carpați, Duhul Evangheliei a rodit în sufletele multora, modelându-i și catifelându-i sufletește, dintre care unii dându-și viața pentru ca adevărul lui Hristos să strălucească, pătimind pentru legea lor ortodoxă, pentru legea părinților lor.
