De ceva vreme încoace, și după o bună perioadă de acalmie, liderii formațiunilor politice maghiare, în frunte cu Biro Zsolt și viceprimarul Peti Andras, au inflamat, într-un mod cu totul nepermis relațiile interetnice din Târgu-Mureș, ducându-ne cu gândul la situația critică din martie 1990, dat fiind faptul că este vorba de același subiect, tablele bilingve ale străzilor. Banalizând puțin lucrurile, motivul discordiei ne-ar duce cu asemuirea la gestul de isterie al unui copil de la groapa de nisip, întrucât colegul său de joacă refuză cu încăpățânare să-i ofere lopățica, pe care el o vrea cu tot dinadinsul.
De altfel, se întreabă unii (chiar și români), în frunte cu Borbely Laszlo și Kincses Elod, și ceilalți ca ei, ce ar pierde târgumureșenii dacă maghiarilor li s-ar mai da, alături de foarte multe altele care au mai fost, și această nimica toată, adică dreptul de a scrie la colțul străzii pe care locuiește și traducerea denumirii în limba maghiară.
La urma-urmei, spun aceștia, gestul ar fi chiar banal pentru că „unde a mers mia poate merge și suta".
La prima vedere lucrurile cam așa ar sta. Numai că aici nu avem de a face cu niște simple socoteli, cu banalități sau gesturi de curtoazie, de bunăvoință sau de bună vecinătate, ci cu niște simboluri care vin din sfera gingașă a suveranității și statalității, cu o valoare asemănătoare cu cea a stemei, drapelului, limbii etc. și care definesc o anumită entitate statală. Acestea, separat și toate la un loc, indică cărei țări aparține teritoriul respectiv și prin ce aceasta îl justifică. Chiar dacă municipiul Târgu-Mureș este locuit de două comunități relativ egale numeric, respectiv, de români și maghiari, întrebarea la care trebuie să primim răspuns prin ceea ce există el și se întreprinde este dacă acesta aparține României sau Ungariei, sau este un fel de „terra al nimănui" în care fiecare face ce vrea? Din câte știm noi, ca întreaga Transilvanie, adjudecată nu doar prin propriile forțe, ci prin tratate internaționale, și municipiul Târgu-Mureș aparține României, ca un punct central al acesteia, cu toate consecințele ce decurg de aici. Adică, dreptul de a-l conserva ca atare, de a impune legi și reguli valabile pe întreg teritoriul, care să-i asigure sau să-i întărească suveranitatea și să-i justifice apartenența. Ca urmare, nu putem transforma fiecare localitate bi sau multietnică, într-un fel de Turn al Babilonului, într-o feudă ruptă din contextul general național, în care comunitățile respective își adjudecă puterea sau prerogativele după cum bate vântul. Absolut tot ce se află pe teritoriul românesc trebuie marcat ca atare și supus acelorași legi și principii care să asigure suveranitatea, unitatea și independența acestuia, adică forța „acționarului majoritar" să fie evidentă. Nu numai statul român, ci orice stat își ia partea leului în raport cu minoritățile. El este acela care decide cât oferă acestora din multul sau puținul care îl are de dat, pentru ca în relațiile dintre majoritate și minoritate lucrurile să fie ținute sub control, cunoscându-se tendințele centrifuge ale fiecărei minorități, și cu atât mai mult ale celei maghiare, de a se închide în enclave și de a genera stătulețe proprii în detrimentul statului gazdă. Particularitatea aceasta trebuie bine ținută minte, pentru că ea se manifestă și în celelalte țări cu minorități maghiare: Slovacia, Serbia și Ucraina, în care tendința spre exces a fost aspru sancționată.
Dacă stăm să socotim ce au primit sau dobândit maghiarii de pe teritoriul Ardealului de la statul român, constatăm că doar luna de pe cer nu li s-a dat încă. De aceea tolba lor este plină de ceea ce nici pe departe conaționalii lor din țările vecine n-au visat. Multe din acestea au fost luate pur și simplu cu japca, prin corupție și șantaj la toate nivelurile, de la cel parlamentar, guvernamental la cel local, liderii acestora orientându-se cu predilecție spre acele pârghii care consfințesc drepturile colective, separatismul și autonomia teritorială pe criterii etnice.
Cu prea-multul pe care l-a primit în ultimii 25 de ani comunitatea maghiară din România și-a ridicat propriul edificiu mai sus de planșeu, iar acoperișului îi mai lipsesc doar câteva țigle, printre care și aceste tăblițe stradale bilingve, pentru a funcționa autonom. Comunitatea maghiară, prin așa-zișii descendenți ai foștilor grofi, a primit nejustificat pământurile și pădurile, clădirile principalelor instituții, ale școlilor și spitalelor etc., iar acum se lucrează la micile detalii printre care și subiectul în cauză. Dacă facem un inventar a ceea ce s-a maghiarizat în toată Transilvania, dar îndeosebi în Harghita și Covasna, cu presiuni enorme asupra județului Mureș și municipiului Târgu-Mureș, constatăm că statul român, prin instituțiile sale generoase cu alții: Parlament, Guvern, Consilii județene și locale, a transferat într-o proporție înspăimântătoare proprietatea și prerogativele sale spre statul vecin, Ungaria, prin reprezentanții săi din România, comunitatea maghiară.
Ceea ce ne-a mai rămas nouă, târgumureșenilor români, sunt aceste tăblițe nebilingvizate total, de străzi, și încă alte câteva mărunțișuri cu care ne legitimăm, ca fii vitregi ai statului român, și cu care vrem să demonstrăm că „Ardealul este pământ românesc" sau că: „Noi suntem, aici, pe veci stăpâni!"
Atitudinea Poliției Locale târgumureșene, în speță a directorului acesteia, dl Valentin Constantin Bretfelean, este, dacă vreți, un semnal de trezire la realitate a celor care cred că, cu cedările în fața agresiunii, se poate merge la nesfârșit. Cum este posibil ca într-un oraș reședință de județ, cu un primar și viceprimar român, cu secretar român, cu un consiliu local majoritar, cu alte cuvinte, cu o administrație majoritar românească, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat încă din anii 1990 în județele Harghita și Covasna, unde toate străzile au fost bilingvizate, iar altele cu denumiri românești, au fost radiate? De aceea noi considerăm că orice prevedere care prin efectele ei aduce atingere statului român, suveranității și siguranței naționale, indiferent de nivelul la care a fost elaborată, devine caducă și neaplicabilă, fie și pe ultimul metru pătrat al României, darmite în Târgu-Mureș. Sperăm că instituțiile de resort locale ale administrației românești, care au obligația de a stimula suveranitatea statală în teritoriu, vor acționa în consecință și acolo unde este cazul vor lua măsurile ce se impun pentru ca în Târgu-Mureș și în întreg județul Mureș derapaje de acest fel să fie evitate. De asemenea, sperăm într-o judecată cumpătată a tuturor maghiarilor târgumureșeni că prețul unei bune conviețuiri trebuie asigurat și
printr-o bună înțelegere a realităților. Pentru că, în viață, și ce-i prea mult strică, iar a urma îndemnul unor doritori de gâlceavă și setoși de putere nu este calea cea mai bună. România este patria noastră comună, iar strădaniile noastre nu trebuie îndreptate spre ambiții prostești, ci spre proiecte de dezvoltare pentru prosperitatea tuturor. În același timp, fie că suntem români sau maghiari, dacă ne considerăm civilizați, nu putem arunca la infinit cu noroi și vorbe grele la adresa țării și a pământului care ne hrănește, pe care ne naștem, trăim și ne ducem existența, a cărei calitate depinde de bunul nostru comportament.
