Nu demult, Radio România-Actualități, mass-media românească răspândeau o știre îngrijorătoare: anual, aproape 300.000 de elevi părăsesc școala! Doamne, unde am ajuns! Acesta-i, oare, învățământul de azi (gratuit, într-adevăr, și cu o frecvență de apreciat înainte de 1990!), școala românească actuală? Fără să vrem, noi, ăștia mai vârstnicii din, „generația expirată", care am trecut prin atâtea necazuri, dar și prin școli bune, am avut ce învăța de la dascăli eminenți, unii am suferit chiar nedreptăți, ne întoarcem în timp, în urmă cu 65-70 de ani, când, după 1945,chiar pe timpul acelui „obsedant deceniu", care a existat, ca apăsare, ca amenințare și frică, cu colectivizări forțate, cu cote împovărătoare, într-o perioadă grea, se făceau, mai ales în serile iernii, cursuri intense de alfabetizare, pentru adulți, prin satele României de atunci, într-o țară chiar sub cizma bolșevică aflată. Se urmărea ca românul să învețe să scrie, să citească, să se semneze măcar. Iar copiii urmau școala, învățământul era general gratuit, ca și apărarea sănătății, grija față de pensionari. Copiii săraci, cei ai țăranilor, muncitorilor, intelectualilor, erau ajutați. Existau burse, internate, cantine (chiar la fostul Liceu „Alexandru Papiu Ilarian", azi Colegiu Național). Iată unde am ajuns azi! Uniunea Europeană este îngrijorată de situația învățământului din România, cu o frecvență și un abandon școlar fiind țara situată pe ultimul loc din cele 28 de state europene. Cum am ajuns, în această democrație postdecembristă, țara cu cei mai mulți analfabeți din UE? La această întrebare, guvernanții ar trebui să răspundă!
