În interiorul clasei politice, dihonia, încă, omniprezentă! O fi, oare, Klaus Iohannis… „terapeutul"?

Distribuie pe:

Deși ne-am mai referit la acest subiect - dihonia în rândul clasei politice -, revenim asupra lui, deoarece este de strictă actualitate. Mai ales în contextul în care avem un nou președinte, Klaus Iohannis, care a luat cele mai multe voturi din istoria post decembristă a României. Cândva, englezul David Hawkins, creatorul unei scale a stărilor de conștiință, spunea în una din cărțile sale că „omenirea are nevoie de un terapeut" care s-o ajute să gândească rațional sau „cu smerenie" (smerenia fiind definită ca fiind capacitatea de a-ți limita percepția la ceea ce este dovedit ca fiind real). Tot Hawkins concluziona că cea mai mare problemă a ființelor umane este aceea că ele nu pot distinge între „adevărat" și „fals", iar asta înseamnă că nu au discernământ până când nu afirmă și nu recunosc adevărul.

…Că există un adevăr în spusele sale, denotă că și în cazul nostru, al românilor, foarte adesea, la întâlnirile publice cu candidații la alegeri - ori emisiunile televizate - nu distingem ce este „adevărat" și ce este „fals" în discursurile electorale ale acestora. Cât despre „nevoia unui terapeut" - de care vorbea Hawkins -, să fie acesta Klaus Iohannis? Greu de spus. Mai ales că în mandatul de 1.825 de zile al unui președinte român, cele peste 100 de zile - care abia au trecut - înseamnă puțin peste 5% din timpul pe care Constituția i-l alocă, prin voința poporului, la Cotroceni. O analiză o vor face, suntem siguri, în viitor, presa și aparatul de propagandă al președintelui Iohannis. Vom avea, probabil, o primă judecată a felului în care dl Iohannis conduce treburile țării (interne și străine) abia după primul an de mandat!

Ceea ce observăm noi, însă, cu ochiul liber este faptul că, în ultimii ani, dar mai cu seamă în ultima perioadă (chiar și în prezent), noi, cetățenii de rând, am asistat neputincioși la o permanentă confruntare între fostul președinte al țării și Guvern, între acesta și principalii săi adversari. Că unele conflicte - care „mocneau" mai demult nu s-au temperat, nici după alegerea lui Klaus Iohannis (oricum, un președinte mai mediator și integrator), denotă - observă analiștii politici - tensiunile dintre vechii democrat-liberali și liberali (din cadrul PNL), dar și încercările eșuate ale acestora de a crea majoritate în Parlament. Motive pentru care PNL a amânat atât organizarea Consiliului Național al partidului, care trebuia să aibă loc la finalul lunii aprilie, pentru data de 23 mai, dar și depunerea unei moțiuni de cenzură împotriva Guvernului Ponta. Ceea ce l-a făcut pe un prim-vicepreședinte al PNL să declare pentru Ev.Z: „E o debandadă în partid la ora actuală. Impresia mea e că nimeni nu face nimic." La rândul său, fostul președinte, Traian Băsescu, lansa, recent - se putea altfel -, un atac la coabitarea Iohannis - PSD. „Se pare că domnul Iohannis a decis că vrea să guverneze cu PSD-ul lui Ponta și după 2016, făcându-se a nu observa umilințele la care îl supune domnul Ponta", scria Traian Băsescu pe Facebook. Dar, pe de altă parte, până și președintele Iohannis a avut o reacție dură la numirea lui Radu Boroianu în funcția de președinte al ICR, declarând: „Ceea ce se întâmplă în aceste zile la ICR, unde tocmai se schimbă pe șest conducerea, mă îngrijorează (…), ICR trebuie scos din sfera trocurilor politice și să-l introducem în sfera diplomației publice." „Trocuri" care au făcut ca și la Camera Deputaților - adăugăm noi - deputatul PSD Ion Ochi să rămână cu imunitate, fiind al patrulea parlamentar salvat în această sesiune parlamentară.

Sigur, pot fi date numeroase alte exemple, care să ateste, dacă mai era nevoie, că în rândul clasei politice dihonia este, încă, omniprezentă. Or, și ca urmare a acestui fapt, rănile de dinainte de '89 sau de la Revoluție nu s-au cicatrizat. Din contră, fisurile, crevasele din societate s-au adâncit. Pare că un nor de ură și dezbinare acoperă, tot mai larg, o țară din care tot mai mulți vor să plece. Și nu întotdeauna din motive pur economice. Și câte alte lucruri (în folosul țării, al cetățeanului) nu erau (nu sunt) de făcut? Pe agenda României, exprimată de Victor Ponta în cadrul dezbaterii „România investițiilor - România dezvoltării", figurau obiective îndrăznețe, cum ar fi adoptarea monedei unice europene în 2018, când România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire, sau dorința acestuia ca „la 1 iulie 2019, când România va deține președinția UE, străinii să vină cu euro, nu cu lei."

Erau (sunt), așadar, ținte mult mai importante de atins decât „bălăcăreala", împroșcatul cu noroi.

Mai ales că, din '90 încoace, România a trecut prin șapte cicluri electorale (din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008 și 2012), dar bunăstarea promisă de mai toate guvernele se lasă încă așteptată. Acum, urmează al optulea, iar premierul Victor Ponta pare a fi singurul politician român care a înțeles, în prezent, miza crucială reprezentată de anul electoral 2016. Alegerile din 2016 - locale, județene și parlamentare - care vor configura raporturile de putere din România pe cel puțin patru ani, inclusiv pe 2019, se pregătesc de pe acum. Victor Ponta, care a priceput asta, consideră deja că s-a intrat în perioada preelectorală. Poate, de aceea, dând curs unei neobișnuite ofensive de imagine, Victor Ponta a realizat, la 27 aprilie 2015, ceea ce a numit el Sărbătorirea a trei ani de la căderea Guvernului Mihai Răzvan Ungureanu.

Iar apropo de „terapeut", din toate aceste considerente, acum, în 2015, inițiativa noului președinte al României, Klaus Iohannis, de a face o altfel de „politică prezidențială", de a aduce la aceeași masă toate partidele politice, de a avea întrevederi periodice cu Executivul (oricare ar fi el) este nu doar salutară, ci absolut necesară. Și, iată, ce ne spunea, de curând, Iohannis: „Prima mea opțiune a fost: alt mod de a face politică, fără gălăgie și spectacol, mai puține vorbe de dragul vorbelor și mai multă construcție, cu rațiune și răbdare", adăugând: „România lucrului bine făcut este posibilă, o țară care știe ce vrea și care poate ceea ce vrea. Acesta este un proiect de vindecare pentru țară, care cere o condiție simplă pentru a funcționa: să ne vedem fiecare de treabă, cu responsabilitate. Am spus că voi fi un președinte mediator și integrator. După ani de zile de conflict permanent, am așezat la masa dialogului partidele politice, reprezentanți ai instituțiilor, societatea civilă, pe diferite teme", declara Iohannis la 100 de zile de la preluarea mandatului prezidențial.

…Așa să fie, dacă luăm în calcul faptul că, la 25 de ani de la Revoluție, în spațiul românesc persistă, încă, ideile de răzbunare, de ură. Recrudescența acestor sentimente demonstrează că Revoluția a fost și ea doar o revoltă împotriva trecutului, drumul urmat ulterior fiind, adesea, o cale mimetică, cu borduri stabilite de alții.

Din păcate, într-o Europă rătăcită în lumea globalizării și a crizelor, egoistă și lipsită de mari lideri, o Românie dezbinată și debusolată rămâne o pradă facilă.

Și mai e ceva, ca să fim în ton cu realitățile acestor zile: corupția. Șpaga și cumetria au sărăcit România, în ultimii 25 de ani. Bogăția sfidătoare a unora a fost realizată, exclusiv, prin fentarea legii, prin furtul din banul public, contracte cu statul, prin falsuri și „învârteli" comise fără jenă, prin relații în sferele înalte ale societății.

Un lucru este însă cert. Niciun om - nici Klaus Iohannis, nici alții - nu poate să facă, de unul singur, schimbările de care avem nevoie pentru a duce o viață mai bună în țara noastră. Un reporter a avut inspirația de a pune de Facebook o întrebare simplă: „Ce ai schimba peste noapte, în România, dacă ai avea puterea să faci asta?" Numitorul comun al răspunsurilor - la care ne-am referit și noi în multe comentarii - a fost nevoia de schimbare a mentalității!

Asta-i, deci, marea problemă! Dar, cum și speranța moare ultima, să fim optimiști!

Lasă un comentariu