Am mai abordat acest subiect. Revenim, pentru că este de strictă actualitate. Și, iată, de ce…
Majoritatea miniștrilor Educației din perioada postrevoluționară și guvernele din care au făcut parte ne-au spus, fiecare la vremea lor, că „Învățământul (Educația) este o prioritate națională". Slogan ce sună frumos, dacă n-ar fi mincinos! Păi, cum am crede noi - cei de pe margine, ori chiar actuali sau foști slujitori ai școlii - că e „o prioritate națională", câtă vreme, educației (învățământului) nu i s-au acordat niciodată, în cei 25 de ani de la Revoluție, fondurile cuvenite (promise, de regulă, în campaniile electorale), iar, pe de altă parte, de tot atâția ani, asistăm la experimente nereușite, pe care titularii portofoliului Învățământului (umbre palide ale unora ca Spiru Haret, Ilie Murgulescu, Athanase Joja etc.) s-au încăpățânat să le prezinte drept „reforme". Este inadmisibil ca soarta milioanelor de elevi (viitorul României) să fie la cheremul unor lideri care nu doresc decât voturi și care cred (din nepricepere, dar și din rea-voință) că la învățământ, ca și la fotbal și în agricultură, se pricepe toată lumea. Gravă eroare!
Culmea este și că, pe fondul subfinanțării, au fost numeroase cazuri de risipă a fondurilor alocate domeniului. Un singur exemplu. Aflat într-o vizită prin mai multe unități școlare de prin Moldova, fostul ministru al Educației, Cercetării și Inovației (MECI), Ecaterina Andronescu, constata, la un moment dat, că existau cazuri în care firmele de construcții „au încasat sume de aproape trei milioane de lei și au săpat doar o groapă". Deci, că există o risipă mare de resurse, câtă vreme, la nivelul țării - adăuga Andronescu - erau circa 4.000 de șantiere deschise (inclusiv pentru 164 campusuri școlare), fără a avea finanțare asigurată.
Ce relevă aceste aspecte? Că fiecare ministru al Educației, indiferent că este fost, nou sau viitor, vede problemele învățământului din alt unghi decât cel al elevilor, studenților, profesorilor sau părinților. După ce în campania electorală prezintă un program concret, dar prea ideal, când ajunge în funcția cu pricina spune că cercetează situația, apoi dă din umeri și dă vina pe fostul ministru, apoi spune că problemele sunt foarte grave și va vedea ce poate face (de regulă, nimic!), iar la final de mandat (dacă, între timp, n-a fost… remaniat!) trece în revistă toate nimicurile bune pe care le-a făcut și își exprimă încrederea în următorul ministru din partidul său va finaliza toate proiectele sale grandioase.
În realitate, toți (sau aproape toți) miniștrii de până acum au vrut să ia totul de la zero, să construiască învățământul din temelii (vorba vine), de parcă ar fi avut mandat pe viață.
Sigur, vinovați se găsesc întotdeauna. Miniștrii Educației susțineau că responsabili de starea unităților de învățământ ar fi autoritățile locale, iar acestea dau (au dat), ca de obicei, vina pe Guvern!
Fapt este un lucru: „Educația este un alt pariu pierdut la ruleta intereselor politice"…
…Aprecia un analist, cu privire la ce se întâmplă, de ani buni, în învățământ. Are dreptate, deoarece „aleșii" privesc „cea mai bună soluție" în acest domeniu în funcție de propriile interese. În paranteză fie spus, cei de azi (de fapt, din ultimii 25 de ani) - care au putere de decizie asupra acestui domeniu vital al țării -, nu-și dau propriii copii (odraslele, cum ar veni) la școlile la care învață copiii milioanelor de români, ci la școli în străinătate, ori la cele „speciale" din România (gen Școala Româno-Americană, Liceul Cervantes etc. etc.). De ce? Pentru că se „scaldă" în bani și nu au încredere în învățământul pe care chiar ei l-au adus unde este acum, deși școala românească a fost, prin tradiție, una dintre cele mai bune din Europa și nu numai. Argumente sunt și acum cu nemiluita. Ne vom referi la ele cu alt prilej…
Un adevăr nu poate fi însă eludat. Și acum, ca și în anii din urmă, mai-marii politici se întrec în a-și da cu părerea și a emite soluții, când vine vorba de Educație. Ca și cum toți ar fi, fără excepție, experți în domeniu, și nu doar niște persoane (personalități nici atât!) care, întâmplător, au ajuns, nemeritat, unde sunt. Măcar de-ar pune umărul (s-ar lupta) - prin influența (dar și obligația funcției) pe care au - la ceea ce numim „finanțarea învățământului", încât acesta să fie, cu adevărat, „o prioritate națională", și nu o lozincă prăfuită!
