Mircea Dorin Istrate: „Picuri de lacrimă"

Distribuie pe:

„De-o vreme al meu suflet cernit și-n lăcrimare / Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi. / Și-atunci, tot cat cu gândul în dulcea mea visare, / Cea urmă veșnicită a carului cu boi //…// Acum, în toamna vieții, când brumele s-adună, / Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă, / Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate".

Am ales, deloc întâmplător, prima și ultima strofă ale poeziei „Mă-ntorc mereu cu gândul", cu care poetul Mircea Dorin Istrate a hotărât, fericită alegere, să deschidă cartea „Picuri de lacrimă", o întoarcere în timp pe căile retrospective, poetice, însoțit de acel mister al creației, caracteristic doar celor chemați în marea împărăție a Cuvântului cu diamante, tocmai într-o vreme a „neamului în nevoi", o întoarcere printre jaloanele poetice, în „toamna vieții, când brumele s-adună", când, cu suflete „în tremur picurate", ne-ntoarcem în „vremi neîntinate".

Totul, într-o contopire miraculoasă a sentimentelor și a cuvintelor magice în acea matrice fecundă a creației încununate cu laurii emoției spirituale: „Când peste sat coboară noaptea mută / Și totul se topește în visare, / Prinzând în mreje viața cea măruntă, / Feștila lămpii moare-n tremurare". („Pe ninsele ferești"); „Când peste sat se cerne, în picuri, înserarea / Și fumul în fuioare, din coșul casei suie, / Omături nesfârșite îmi troienesc cărarea / Și-un roi de lucii stele îmi bate bolta-n cuie, // Când pleacă îngerii să facă satul roată, / Pe ulița păgână miroase a tămâie / Și-n urma lor din ceruri se-aude parc-o șoaptă, / Că Dumnezeu a fost pe-aicea, cel suflet să-l mângâie". („Colindătorii").

Identificarea poetului cu acea viziune a neamului, la Mircea Dorin Istrate se face cu pioșenie, cu acel dar, cu acel har al sensibilității poetice aparte, cu acea inspirație, ca prezență constantă pe acest pământ Dumnezeiesc al Grădinii Maicii Domnului: „În noi, loviții sorții, cea crudă, nemiloasă, / Mai pâlpâie, în tremur, o rază de speranță, / Că ceia mulți și tineri, ce mi-au trecut prin coasă, / N-au dat cel ort degeaba, la mincinoasa viață //…// Cu inima curată, de-mi puneți câte-o floare / La întristații care se veșnicesc în deal, / Aceștia vor primi-o, ca dulce sărutare / Ce-ați pus-o pe obrazul, smeritului Ardeal." („Jertfiții de la Oarba"); „De-i întâlniți, le dați binețe, / C-o vorbă bună-i mulțumiți / Și nu uitați, cea tinerețe / O veșnicesc doar marii sfinți. // Și voi veți fi bătrâni, ca mâine, / Poate mai rău ca ei, acum, / Gusta-veți, dară, neagra pâine / A celor obosiți de drum." („Cei obosiți de lungul drum").

În poezia lui Mircea Dorin Istrate, patriotismul și naționalismul nostru luminat, ardelenesc, nu pot fi un sentiment „molcomit", atâta timp cât versurile sale, poemele, constituie un manual de limbă veche românească, de istorie, de credință străbună, de speranță și lumină, totul înnobilat de o dragoste mare de pământ românesc, de vatră, de țară românească și profesiune de credință! „Eu sunt diacul gârbovit de timpuri, / Ce cânturi vechi în strană mai îngână, / Împovărat de ani și anotimpuri / Cu viața ce sfârșitu-și tot amână. //…// Sunt născător de stihuri lăcrimate, / Cel risipit în oameni prin cuvânt, / Amarul dureros, când cea dreptate / E visul frunzei legănate-n vânt" („Eu sunt"); „Din candelă feștila împarte cea lumină / În tremurate raze pe chipul din icoană, / Și-n pâlpâiri se stinge, tot așteptând să vină / Un înger ce-ntări-va sfințenia din rouă. / Jur-împrejur a smirnă miroase locu-n care / Puteri nebănuite se țes din însfințit, / Ca ruga cea smerită și caldă sărutare / Lăuntrice speranțe să nască înzecit" („Icoana însfințită"); „Nepoate, uită-te în zare / La cel drapel desfășurat / Și la culorile cu care / A fost în timp înnobilat //…// Le pune-n suflet și le poartă / Să te-ntărești când vine greul, / Să știi că ești român și-n soartă / Mereu ai țara și drapelul" („Drapelul").

Poezia lui Mircea Dorin Istrate este și un legământ într-un spațiu al memoriei afective, atunci când scrii în limba ta, cum spunea Grigore Vieru, în care poți „râde singur", „te poți opri din plâns", și „durerea poți s-o mângâi", în acest puls al vieții, al existenței, puls transformat de Mircea Dorin Istrate într-o paradoxală trăire a înaltului. Cu versurile lui, cu emoția dăruită, el trăiește acea stare, dând perspectivă logosului, prin proiecția viziunii și a sensurilor: „Când toaca bate-n turla bisericii din deal / Și clopotul în dangăt pe lume pune greul, / În măreția clipei, trudiții din Ardeal, / O cruce-și fac și-n dânsa cuprind pământ și cerul" („Când bate toaca").

Mânat, fericit, de acel imbold al creației, prin acel cântec al ființei, al trăirii, adunând, inteligent, sinele și ideea poetică, inspirat îmbinate, elaborând poezie, Mircea Dorin Istrate dovedește, încă o dată, din plin, că, pentru el, poezia este o existențialitate faptică, deplină, a talentului și a sensibilității lirice.

Lasă un comentariu