Anul acesta, la data de 15 mai, se împlinesc 177 de ani de la nașterea primului dintre fondatorii picturii române moderne, Nicolae Grigorescu. Simbol pentru toate generațiile tinere de artiști, Grigorescu a fost autorul unei spectaculoase și valoroase înnoiri a limbajului plastic prin care s-au exprimat valorile spiritualității românești în primele decenii ale secolului XX, un moment decisiv pentru constituirea culturii române moderne, în care se afirma puternic și geniul lui Mihai Eminescu. Demonstrând o anumită sensibilitate pentru peisaje și portretistică, pe șevaletul lui Nicolae Grigorescu au prins contur o diversitate de teme ale genului, fiecare dintre ele constituind un elogiu adus țării noastre și sufletului poporului nostru.
„Carul cu boi", finalizat în anul 1899 și expus în prezent la Galeria Națională din București, probabil cea mai cunoscută lucrare a sa, se regăsește preluat în diverse forme, în fiecare colț al țării, de la acuarelă, pictură în ulei și grafică, până la sculptură. „Atacul de la Smârdan", o lucrare profundă și plină de dramatism, a fost prezentată mult timp elevilor în manualul de istorie, alături de alte câteva din lucrările sale, precum „Dorobanțul" sau „Gornistul", o inițiativă îmbucurătoare, la care, din păcate, s-a renunțat în decursul anilor. Lucrările pe tematica războiului vorbesc singure despre trăirile pictorului care a însoțit armata română în bătăliile de la Grivița și Rahova. „Soldații noștri sunt niște bravi și zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. [...] S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în fața gloanțelor, după cum n-a crâcnit nici în fața mămăligii", spunea Grigorescu inspirat de experiența participării directe la Războiul de Independență. Stabilit definitiv în țară, după un amplu periplu educativ care a avut în centru Franța și marile sale valori ale penelului, Nicolae Grigorescu s-a dedicat în cele din urmă peisajelor cu specific românesc și motivelor rustice. A cochetat cu picturile din biserici, în acest sens Mănăstirea Agapia rămânând un templu împodobit spre nemurire cu sfinți pictați de Nicolae Grigorescu. Seria țărăncilor, din care fac parte lucrările „Tărancă din Muscel", „țărancă voioasă" și „țărăncuță cu fuior pe cale", ilustrează lirismul fin care l-a determinat pe Camil Ressu să afirme: „Grigorescu picta în ritmul doinei", iar pe Alexandru Vlahuță să decidă că Grigorescu și-a pus în operele sale țara și făptura neamului, alături de iubirea de bine, de adevăr și de frumos.
Personalitatea sa, covârșitoare prin talentul de care dădea dovadă, a uimit o întreagă lume și amintesc aici Expoziția Universală de la Paris din anul 1867, la care pictorul nostru a participat cu șapte lucrări, toate expuse în anul următor la Salonul parizian. Prin nașterea unor astfel de personalități, neamul nostru a demonstrat, dacă mai era cazul, că se va afla mereu în fruntea galeriei mondiale de valori. Pentru că îmi sunt tare dragi cuvintele rostite de Nicolae Iorga la trecerea lui Grigorescu în alte sfere, voi încheia aceste rânduri ce se doresc omagiale, citându-le: „Una din cele mai mari și mai curate glorii ale patriei și neamului, un mare erou modest al artei, un uriaș lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul, fără învățător și tălmaci, cu suflet românesc de o energie și lumină geniale, au dispărut. Marele Grigorescu nu mai este. Și-ți pare în împrejurări de acestea ca cum o mână pizmașă s-ar repezi asupra mantiei de glorie și onoare a țării tale și ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce o împodobeau."
