Săcalul de Pădure este un sat îngrămădit între între dealuri. De jur-împrejur, numai dealuri: Dealul Guderii, Dealul Poenii, Dealul Glodoșelului, Dealul Ieciului, Dosul, Higiul, Cetatea, Coasta Cetățelii, Coasta Poenii… Printre acestea și-a făcut loc, în vremurile ce se pierd în negurile îndepărtate ale istoriei, singura apă curgătoare mai importantă: Valea Săcalului, a cărei apă, atunci când nu seacă în timpul verilor călduroase, se varsă în Mureș, în dreptul comunei Ideciul de Jos.
De o parte și de cealaltă a Văii, la adăpostul dealurilor împădurite din jur, de-a lungul vremurilor, s-a clădit vatra satului. În Monografia sa, regretatul părinte Romulus Sever Todea, bazându-se pe unele descoperiri arheologice, scrie că cei mai vechi locuitori ar fi fost cei care au coborât pe Vale în jos, de pe Săcălel, partea de hotar aflată spre nord, în direcția comunei Monor. Acestora li s-au adăugat apoi cei din Pârloage, unde exista o așzare preistorică care în cea de a doua eră creștină avea două biserici. ,,Pe la 1332 găsim în Săcal un preot cu numele de Iacob, la două biserici"(Coriolan Suciu). În sfârșit, un al treilea grup a venit dinspre est, din Vărăsâg, aproape de Valea Mureșului, acolo unde a existat o importantă așezare ai cărei locuitori ,,aveau moară și biserică", exploatau sarea de la Murători și avea legături cu castrul roman de la Brâncovenști. Însă ,,odată cu venirea barbarilor, oamenii au trebuit să fugă din Vărăsâg, că ăia îi omorau, le aprindeau casele, le luau vitele, le batjocoreau muierile și fetele". Au găsit un adăpost mai sigur trecând dealul Guderii, împădurit, și cobrând în Valea Săcalului. ,,Cei din Vărăsâg au venit la noi peste deal și s-au așezat unde sunt acum Șendreștii. Aici s-au apucat de treabă și au ridicat biserica de la Doaru, fiindcă erau creștini "(povestite de bătrânii satului, auzite și de ei de la moșii și strămoșii lor).
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, credincioșii din Săcal au hotărât să strice vechea viserică de la Doaru, construită de cei veniți din Vărăsâg, pe la începutul secolului al XIII-lea, și să ridice o nouă biserică, cea din Grui, terminată prin 1809, declarată monument istoric.
În fața acesteia se întâlnesc câteva ulițe importante: cea care vine dinspre sud, prin centrul satului; cea care coboară dinspre Coasta Poenii, pe Pârâul Lupului; cea care vine dinspre Higi și Pârloage, și, în sfârșit, cea care coboară dinspre Cetate și Coasta Cetățelii. Este ulița copilăriei mele. Nu erau prea multe case de-a lungul ei, dar ele erau locuite de gospodari vrednici ai satului: Mihăilă Șandru (Contrașu), Iacob Pantea și Grigore Pantea (a Butii), Ștefan Pantea ( a' lui Mera), Iacob Șandru, Ionuc Pantea (a' Țoțului), Ilie Pop, Marghiloman Pantea, Ioan Șandru (Contrașu), Dumitru Zeic și alții.
Între aceștia, într-o căsuță, ascunsă între pomi, în spatele casei noastre, locuia și lelea Ană a Finanțului. Trăia singură de mulți ani. Eu așa o știam, de când eram copil, văduvă. Bărbatul său murise de tânăr și ea nu s-a mai recăsătorit. De la tata am aflat că soțul ei era un om cu ceva mai multă carte printre săcălenii de atunci, astfel că fusese însărcinat să adune dările de la săteni. Așa a rămas în memoria acestora cu numele de Finanțu. Lelea Ană parcă nu avea vârstă. Așa am cunoscut-o și parcă era tot aceeași și după aproape o jumătate de veac: de statură potrivită, puțin înconvoiată, îmbrăcată mereu în negru și în zilele de lucru și în duminici și sărbători, când cobora pe uliță în jos, mergând la biserică.
Când, prin 1952, la Săcal a început să funcționeze un cinematograf sătesc, probabil primul din fosta Regiune Autonomă Maghiară, aparatul de proiecții fiind câștigat ca premiu de renumita echipă de dansuri populare, lelii Ană nu-i scăpa nici un film. În fiecare sâmbătă seara, după ce își termina treburile și își închidea cele câteva găini, pleca spre căminul cultural. Vara, când fiul meu mai mare, Dan, era în vacanță la bunici, întotodeauna avea grijă să-l strige: hai, Dănuțule, hai cu baba la film. Îi plăcea să meargă cu el, fiindcă la întoarcere avea cu cine povesti, dar și pentru că, pe întuneric, nu era singură. După ce tata a terecut în lumea de dincolo, venea deseori la mama ca să mai stea de vorbă. Când mergeam acasă le găseam pe amândouă povestind de cele mai multe ori despre vremuri trecute. Nu mai era nici mama tânără, trecuse de 70 de ani, dar niciodată nu am auzit-o să i se adeseze altfel decât folosind apelativul ,,lele Ană"! Ceea ce însemna că mama îi respecta vârta, cu aproape două decenii mai mare. Și, cu toate acestea, mama a plecat și ea pe drumul veșniciei, cu mulți ani înaintea lelii Ană.
Astfel, a rămas singură lelea Ană. Nu mai avea cu cine să-și împartă singurătatea, cu cine schimba o vorbă, ca să-i mai treacă de urât. Nu mai putea nici coborî pe uliță, în sat, să întâlnească pe cineva, să mai schimbe o vorbă, fiindcă o dureau rău picioarele. Sprijinindu-se pe un băț strâmb și noduros mai putea face niște pași prin curte. Când îmi mai abăteam pașii pe acasă și mă vedea, de fiecare dată venea încet până la gard, pășind greu, ajutându-se de băț.
- Bună ziua, domnu' Ilie!.. Ai mai venit o țâră pe-acasă?..
- Bună ziua, lele Ană!..Am mai venit…Dumneata ce mai faci?..
- Fac bine, domnu' Ilie… Dacă n-ar fi ciolanele astea păcătoase, aș face și mai bine… Astea mă năcăjesc rău. Da încolo sunt sănătoasă, mulțam Domnului… Nu am luat în viața mea nici măcar un bumb… De doctor, nici nu mai vorovesc, n-am fost niciodată.
- Atunci e bine, lele Ană…
- Îi bine, domnu' Ilie, da bătrânețele astea nu-s bune. Bătrânețele și singurătatea. Da eu m-am învățat cu ele de multă vreme. Și ele s-or învățat cu mine. Ne înțelegem…Sara, după ce mănânc, mă culc devreme, că n-am ce face. Însă mă trezesc așa cam pe la miezul nopții. Că mă apucă foamea… Și-atunci ce să fac, mă scol, aprind focul, fac o mămăligă și-un boț bun cu bânză, beau un păhar de vinars și-apoi mănânc. După aceea mă pun pe pat și-apoi așa de bine dorm până dimineața…
De la un timp lelea Ană nu a mai venit la gard. Am aflat că a plecat și ea ca să fie alături de ceilalți vecini, să mai vorbească de una-alta, să-și mai țină de urât, așa cum făceau și pe pământ, în timpul vieții. Avea aproape o sută de ani!
* * *
Stau nemișcat în mijlocul curții noastre, peste care pustietatea a pus stăpânire. Privesc cu tristețe în jurul meu. De peste gard mă privește parcă cu tristețe și căsuța lelii Ană, cu pereții plini de răni. Nimic nu mai e cum a fost cândva. Ulița copilăriei, fremătând altădată de viață, cu gospodari harnici, cu fete frumoase, cu feciori voinici și copii zburdalnici, acum este aproape pustie, așa cum sunt și cele mai multe dintre casele ei. Unele au și dispărut, ducându-se și ele după foștii lor stăpâni. Altele abia se mai țin, sunt bătrâne și bolnave. Timpul, nemilos, parcă a lăsat în urma sa acei ,,cocoși apocaliptici" care ,,tot cântă prin satele românești". Deodată, în amurgul ce s-a lăsat peste sat, răsună dangătul atât de cunoscut, al clopotului celui mare din clopotnița vechii biserici. Sunetele sale profunde se împrăștie în văzduh, vestind credincioșilor sărbătoarea de a doua zi. Ascultându-le, îmi vin deodată în minte versurile lui Ion Pillat:
,,Și cum ședeam…departe, un clopot a sunat
- Același clopot poate - în turnul vechi din sat…
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat."
