Anca Marianne Silitră (căsătorită Burdulea) a fost o tânără excepțională, învățătoare cu studii superioare, dotată și devotată profesiunii de dascăl, care a pierdut lupta cu viața la incredibila vârstă de 26 de ani, în floarea tinereții, în floarea aspirațiilor celor mai înalte. A fost, de asemenea, soție și mamă care și-a înțeles menirea și responsabilitatea în tot ceea ce însemna familie.
Am cunoscut-o în contextul în care eram prieten (și, desigur, suntem și acum) cu tatăl ei, poetul Dumitru D. Silitră (Mitică, cum îi spun prietenii). Am văzut-o crescând, am văzut-o asumându-și răspunderi, luând cu curaj viața în piept. Stând de vorbă cu ea, în diverse etape ale vieții, i-am văzut visele, fiindcă visa frumos, uneori cu ochii deschiși. Vroia să modeleze caractere, ia însăși fiind un om cu mult caracter. L-am însoțit pe Mitică de câteva ori la Blaj, când mergea la Anca, ce urma, în anii adolescenței, prestigiosul Liceu Pedagogic. Acolo am fost părtaș la scene ce au arătat prețuirea de care se bucura în rândul profesorilor și colegilor. Odată cu „intrarea în pâine" am început să-i cunosc în bună parte și realizările și aspirațiile ei, scriind despre succesele sale profesionale, începând de la eforturile deosebite de educare a unor copii cu probleme, în majoritate rromi, până la înființarea de către aceasta la Târnăveni, la Casa Municipală de Cultură „Mihai Eminescu", unde eram director, a Cenaclului „Joc de creion", spațiu spiritual unde oferea cu mare tragere de inimă inițierea în creația literară și artistic-interpretativă, dar și aprofundarea lecturilor obligatorii din Programa școlară, elevilor doritori de acest lucru, din clasele I-IV. Anca vibra până la cele mai intime particole ale sufletului pentru aducația copiilor ei de la școală, pentru a le da o șansă, pentru aș onora cu deplină seriozitate și responsabilitate statutul de dascăl, pentru care avea reală chemare. De altfel, în tot ce făcea punea seriozitate și suflet. Vroia împlinire prin muncă și dăruire. Soarta i-a fost, din păcate, potrivnică, și ea s-a stins în urma unei boli necruțătoare, înainte de a arde cu adevărat.
De aceea spun că această carte de versuri, „Anotimpul mireselor de zăpadă" de Dumitru D. Silitră, Ed. „Nico", Tg.-Mureș, 2015, apărută în aceste zile, nu este o carte, în sensul anatomic al cuvântului, ci mai degrabă este un strigăt de durere al unui tată, ce și-a pierdut copilul în care își pusese atâtea speranțe. Este strigătul de durere care, în pofida trecerii a 10 ani de de la tristul eveniment, întâmplat la 15 mai 2005, continuă să persiste. Versurile nu sunt decât forma de cristalizare a disperării, un strigăt de durere aglutinat în poezie. Timpul, chiar dacă a închis unele răni, nu a suprimat și nici măcar estompat durerea propriu-zisă și nici nu cred că o va estompa vreodată, în primul rând în inimile celor care au iubit-o cel mai mult pe Anca Marianne: părinții ei, fiica lăsată în urmă, soțul, fratele, sora mai mică, bunicii etc. Dar și în memoria celor care au cunoscut-o și apreciat-o.
Această carte este, de asemenea, buchetul de flori de primăvară pe care Dumitru D. Silitră îl depune cu pioșenie la mormânt și ne face proaspătă aducerea aminte a fiicei sale. Spune în poemul „ORFAN MI-E SUFLETUL DE TATĂ": „Orfan mi-e sufletul de tată;/ cuvintele neputincioase-mi tac durerea,/ printr-un urlat nestăpânit le tac și eu./……/ De-i vis, să se termine-odată!/ De-i joacă, haide-acasă, draga mea!".
Dragă prietene-poet, aș vrea din suflet ca totul să fie vis și să se termine odată sfâșierea sufletului de care ai parte. Să se termine joaca și Anca să fie din nou acasă. Dar nu pot. Sunt prea mic pentru războiul atât de mare de-a viața și de-a moartea! Aceste rânduri nu sunt decât un biet umăr, pe care poți să plângi. Este micul meu sprijin în sinceră compasiune.
