Motto: „În legătură cu Cotul Donului, pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu și-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolșevici." (Dr. Iosif Niculescu)
La Cotul Donului au murit 150.000 de români din Armata Română și 100.000 de români din Armata Ungară" - preciza scriitorul și cercetătorul basarabean Vasile Șoimaru, în 2012, cu prilejul lansării, la Muzeul de Istorie al Municipiului București, a volumului „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare". Volum de emoționante mărturii ale regretatului medic Iosif Niculescu, veteran de război, și ale altor patru supraviețuitori, din comuna Miroslovești, județul Iași, apărut în același an la Chișinău. Lansarea de atunci fusese completată de vernisajul expoziției de fotografii „Cotul Donului, după 70 de ani…".
Mai spunea, în acel context, profesorul universitar Vasile Șoimaru, „urmaș al vestiților Șoimărești, atât de bine ilustrați de Mihail Sadoveanu în celebrul roman «Neamul Șoimăreștilor»": „Am citit la Raoul Șorban, în capitala sa lucrare «Invazia de stafii» (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: «Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată - a II-a - compusă din 256.000 de combatanți, dintre care circa 150.000 erau români, iar ceilalți proveneau din rândurile altor «naționalități» (slovaci, svabi, ruteni etc). Dacă, la Cotul Donului, armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morți și dispăruți, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a țării" (p.179). Așa, deci, la cei 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii din cadrul forțelor maghiare… Dar eu căutam locurile unde au fost înmormântați și ei, pentru că mi s-a spus că statul maghiar a ajuns acolo și a inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când românii au treburi mai arzătoare acasă, și n-au fost, n-au instalat nici măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru, în acest an, la Cotul Donului… (…) O cruce cu Tricolor. Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu «Poeme în imagini», cu fotografia «Tricolorului Independenței» (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluță-suvenir de coniac «Ștefan Vodă» (Călărași), am turnat în dop câteva picături de licoare și le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din mașină superba piesă «Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!», interpretată de trupa K 1 Band, și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfârșit, a apărut o cruce cu un Tricolor românesc la Cotul Donului…"
„La un sfârșit de noiembrie (…), se declanșa, la două mii de kilometri est de București, o operațiune de anvergură care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului și din stepa calmucă au fost pierduți atunci 150.000 de soldați români, adică aproximativ jumătate din combatanții noștri angajați pe front, în doar două luni de lupte. Marea ofensivă sovietică de iarna, soldată cu celebra încercuire de la Stalingrad, a debutat chiar în sectorul Armatei a 3-a române, care, prost pregătită, prost dotată, și prost condusă, a fost spulberată de tancurile și artileria rușilor. Aceeași soartă a avut-o Armata a 4-a, parte căzută în încercuirea orașului alături de aliații germani, parte decimată în cursul unei retrageri fără speranță prin iarna rusească, precum atâția alții inainte. Multe unități au suferit pierderi de 80% în oameni și 90% în armament, adică au fost practic șterse de pe fața pământului." (Sorin Ioniță, „Istorii uitate. Bătălia de la Cotul Donului", Revista 22, 30.11.2005)
Istorii uitate? „Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostași români, îngropați pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) și Cotul Donului de lângă Volga, și, incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se dorește să dispară și ultimii români, rămași la vatră, gata să-și mai apăre, în caz de necesitate, țara și Neamul… Mi-i rușine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască două vieți și nu vor răspunde în fața lui Dumnezeu pentru batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est."
Și la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu", din Baia Mare, au fost lansate cele două cărți ale profesorului Vasile Șoimaru: a doua ediție a lucrării-monument „Românii din jurul României" - o monografie etnofotografică - și „Cotul Donului: 1942". „Profesorul basarabean a fost acolo și a plâns de neputință." (…) «În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nicio cruce nu este în locul în care sunt căzuți 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijește de acest loc. Toate țările care au ostași căzuți în bătăliile de la Cotul Donului au venit și s-au îngrijit de cei căzuți. Au fost făcute cavouri, au fost puse monumente de aducere aminte, cu numele celor căzuți. Doar noi, doar România nu are pentru frații noștri ce au luptat pentru țară. Nu este nici măcar o cruce, nici măcar o troiță maramureșeană. Eu când am aflat despre asta, că nu există nimic acolo, atât de tare m-am aprins… Să treacă 70 de ani și nimeni să nu își aducă aminte de cei căzuți acolo, este groaznic! Ei au fost trimiși de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimiși să elibereze Basarabia, să mențină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostași români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiți sărmanii și să nu aibă parte de un cimitir! Germania are parte de un Memorial nemaipomenit de frumos, ungurii la fel, italienii, slovacii cât au mai făcut parte din armata Ungariei. Și tragedia e și mai mare. Armata Ungariei a avut 100 de mii de ostași ardeleni ce au căzut la Cotul Donului. Avem 250 de mii de ostași căzuți acolo, iar statul român nu a fost în stare să cheltuiască până acum o jumătate de milion de euro. Nu știu cât ar face, dar nu poate fi prea mult pentru a face un memorial în care să fie puse toate oasele ostașilor români căzuți eroic într-un război în care noi am tot pierdut. Ne-am făcut de râs!!", a spus Vasile Șoimaru.
Impresionați de relatările scriitorului basarabean, Gazeta de Maramureș a hotărât să facă demersurile necesare pentru a realiza o troiță maramureșeană ce vrem să o ducem acolo. În acest sens, solicităm celor care vor să dea o mână de ajutor să o facă urgent. Întreg procesul este dificil de parcurs, mai ales că în acea zonă există în momentul de față un conflict armat. Dar lucrurile trebuie realizate din timp și cu multă recunoștință pentru jertfa sutelor de mii de români căzuți la datorie. Facem un apel de onoare, de dragoste pentru toți cei care pot și vor să ajute la realizarea acestui proiect de suflet al Gazetei de Maramureș. Dumnezeu să vă binecuvânteze! (Nicolae Teremtus)
Se împlinesc, iată, 73 de ani de la acel dezastru - aproape trei sferturi de veac. Din fericire, se mai întâmplă și minuni! Un prim monument - o Troiță - se va înalța, deocamdată în țară, la Comana.
„La inițiativa și sub conducerea domnului general (r) Radu Theodoru, și cu binecuvântarea și susținerea concretă a părintelui Mihail Muscariu, stareț al sfintei Mănăstiri Comana, din județul Giurgiu, unde se ridică monumentul, un grup de patrioți au pus mână de la mână și au pornit procesul prin care să se realizeze primul monument al eroilor români de la Cotul Donului 1942.
Monumentul este constituit dintr-o troiță de lemn de 3,5 m înălțime, în faza de finalizare a sculpturii la Gura Humorului, de către meșterul Mircea Niță, și va fi înălțat pe un soclu și o amenajare ambientală creată de alți oameni de inițiativă din grupul constituit în jurul domnului general. Vă informăm și invităm la sfințirea Troiței, de ZIUA EROILOR, pe 21 mai 2015, ora 12.
Plecarea din București se face la ora 9,30, cu automobilele organizatorilor, de la Biserica Mavrogheni, de lângă Muzeul țăranului Român. Vă rugăm să confirmați, la 0722.575.700, participarea, pentru a putea organiza transportul. Dacă veniți cu propriul automobil, vă rugăm să ne informați dacă mai aveți și locuri libere, pentru planificarea optimă a deplasării. Vă solicităm să contribuiți cu orice puteți la acest efort patriotic. Doamne, ajută! (Adrian Grigoriu)
Doamne, ajută! Honore et Patria!
