TĂCEREA (I)

Distribuie pe:

„Omul are nevoie de doi ani pentru a învăța să vorbească și de șaizeci ca să învețe să tacă."

(Lion Feuchtwanger)

Am primit cândva în dar o statuetă frumoasă. Emoționată în acele clipe, am întrebat uimită: „Este Tacita?" „Tăcerea este căutată și iubită de poeți", mi s-a răspuns. Îmi amintesc că am plecat cu ea în brațe, deși era grea, și mă gândeam că mulți dau tăcerii un nume expresiv, mai oportun, îi zic calitate; alții însă îi zic virtute, și pot avea dreptate, pentru că sunt împrejurări când tăcerea implică o mare putere sufletească. Iar poeții sunt, într-adevăr, cei ce caută și adoră tăcerea.

Tăcerea poate fi de câteva clipe pentru spălarea unui gând, pentru luminarea lui înainte de a fi rostit, dar există și tăcere care merge în adâncul ființei și care necesită mai mult timp de gândire, este tăcerea ca drum al creației, în care există o intensă concentrare a spiritului, o gestație a gândului care se construiește, se filtrează, se rotunjește, se luminează înainte de intrarea în lume prin cuvânt.

Tăcerea are legile ei, necesar a fi folosite atât în conversațiile uzuale, cât și atunci când intrăm în biblioteci, lăcașuri de cult, teatre, săli de concerte etc. Comunicarea, în general, nu ar trebui să existe fără spațiul de tăcere care permite reflecția, trecerea gândurilor prin filtrul rațiunii, ca apoi să le poți rosti. Filozoful italian Francesco Orestano (1873-1945) spunea că „există o artă a tăcerii nu mai puțin însemnată și eficace ca arta de a vorbi. A asculta și a tăcea, a tăcea în mod deliberat, cu fermitate, în chip absolut, este o neobișnuită și prețioasă regulă de viață și un mijloc sigur de mari victorii." Chiar regula monahală este „să nu începi să vorbești fără să fii întrebat", cu scopul de a asculta, a reflecta asupra întrebării și a da răspunsul cuvenit. Liniștea clipelor de tăcere este binefăcătoare atât pentru suflet, cât și pentru minte. Poeții iubesc tăcerea și o consideră aducătoare de răspunsuri. Poetul-filozof român Lucian Blaga (1895- 1961), pentru a reda imperiul liniștii, al tăcerii, mărturisea în versurile lui că aude „cum se izbesc de geamuri razele de lună".

Tăcerea are glasul ei de înțelepciune, dar poate avea și ascunzișul prostiei. Nu despre cel din urmă încerc să vorbesc, în cazul căruia chiar este nevoie a prelungi tăcerea și a nu ieși din spațiul ei. Despre tăcerea ca înțelepciune au vorbit filozofii și scriitorii, spunând că uneori tăcerea înseamnă putere și profunzime, filozoful german Arthur Schopenhauer asemuind-o cu un copac de care atârnă fructul numit pace. Este necesar, ca atare, un frâu al limbii, timp în care gândul să discearnă vorbele. „Cel ce slăbește frâul limbii dovedește că e departe de virtute", spunea Pustnicul Avva Isaia (sec. al IV-lea). A tăcea și a vorbi se face cu măsură, spunea el, altfel și tăcerea, și vorbăria pot face mult rău. Adică, să te înveți cât poți de mult să taci; să taci când gândurile se învălmășesc în minte și cer să fie exprimate în cuvinte!

În timp ce limba este înfrânată, mintea gândește și un simplu gest - un surâs, o privire insistentă, o mișcare a mușchilor feții pot înlocui cu prisosință clipele mute. Uneori ne vine în ajutor, alteori ne dă de gol. Mă gândesc la poetul-filozof Lucian Blaga (1895-1961), la întâlnirea dintre el și Iorga, descrisă de Blaga: „Ilustrul profesor scria la o masă, copleșit de manuscrise și cărți… da ordine, corecta (…). Mă simțeam în fața unei uzine (…) Dar pe dumneata nu te interesează lucrurile astea, și-a întrerupt pledoaria Iorga. D-ta ești metafizician!" . Da, cel care vorbea mult și repede era Nicolae Iorga, omul dotat cu o memorie extraordinară, cel mai mare istoric și savant al României din toate timpurile! Și Blaga era într-adevăr metafizicianul, copilul a cărui muțenie s-a manifestat până la patru ani și căreia îi datora, după spusele sale, prematura tendință de interiorizare, de concentrare în sine. Povestea, tot el, că într-o noapte, ținând mâna rușinat peste ochi, a început să vorbească, până atunci însă „lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări și îndemnuri era poate mai vie și mai înțelegătoare decât la alți copii". Mai târziu, Blaga intra în minunata „robie a cugetului" în tăcerea mult dorită, deși, din copilărie și până la moarte a fost bântuit, după cum se exprima un critic, „de neliniștile metafizicii ale cunoașterii, de setea năprasnică de a pătrunde cât mai adânc în tainele lumii, nestrivind „corola de minuni a lumii" - metaforă memorabilă. Cât privește tăcerea femeii, Blaga considera că femeia deține un secret al existenței, din vremea când Evei șarpele i-a șoptit ceva, tăcerea ei misterioasă fiind unul din misterele lumii: „… De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parcă-ar zice/ că ea știe ceva,/ ce noi nu știm,/ ce nimeni nu știe,/ nici Dumnezeu chiar." Sigur că nu toți oamenii sunt la fel și nu toate femeile sunt tăcute, în momente în care ar trebui să fie!

- va urma -

Lasă un comentariu