Din păcate, aproape o jumătate de secol 20, după ce la 23 august 1944, prin înţelegerea şi trădările mai-marilor lumii de la Yalta, România a căzut sub cizma bolşevică a grelelor apăsări, într-un „obsedant deceniu", şi mulţi ani după aceea, sub ocupaţia hulirii credinţei strămoşeşti, de către inşi fără Dumnezeu, românul n-a avut ocazia să-şi cunoască istoria adevărată. Chiar şi după 25 de ani postdecembrişti, de la aşa-zisa „revoluţie", istoria adevărată se află, încă uneori, sub „pecetea minciunii şi a deformării". Încât românul abia începe să-şi descopere adevărata istorie. Motivul? Enorma reţinere, de a spune adevărul, uneori! Sunt, încă, „prea puţine lucrări serioase şi bine documentate", care „să arunce lumină asupra aspectelor luptelor pentru idealurile naţionale, asupra imenselor jertfe şi suferinţe îndurate de poporul român pe drumul spinos şi întortocheat de atingere a ţelurilor sale." Se află încă în afara cunoştinţei publice episoade eroice, devenite, din păcate, tabu, în anumite perioade. Prin această necunoaştere „condamnăm adevăraţii eroi, cu tot sacrificiul lor, la o uitare nedreaptă." Sunt numeroase fapte de arme, nume de eroi, „pe care avem datoria să le cunoaştem, ca neam, să le apreciem ca adevărate pilde despre cum au fost şi ce au făcut românii adevăraţi", acei neînfricaţi care, la 1848-1849, l-au urmat pe Avram Iancu, eroul naţional al românilor, în cetatea de cremene a Apusenilor, cei care au luptat şi au căzut pe câmpurile de luptă în războaiele Neamului, în Primul şi Al Doilea Război Mondial, care au rezistat în munţi după 23 august 1944, toţi cu „iubirea de ţară într-un singur gând", „martiri ai cauzei române." Pomenirea faptelor lor, de către urmaşi, fapte ale celor din morminte, este o datorie sfântă.
O pagină de istorie adevărată o constituie şi cartea „Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1919)" - Editura Marist, Baia Mare, 2009 - a generalului Gheorghe Mărdărescu. Un general, din păcate, uitat, ca şi „istoriografia românească între 1945 şi 1990, datorită, în primul rând, problemelor ideologice ale vremii, atât România, cât şi Ungaria făcând parte din ţările estice ocupate de Armata Roşie, care a impus regimul comunist de tristă amintire!". Aşa că, după mai-marii timpului, între cele două ţări „frăţeşti" n-a existat niciun război! Tăcere, deci! Tăcere şi asupra rolului pe care România
l-a avut, în 1919, „în stoparea expansiunii comunismului spre centrul Europei", o Europă sleită de un pustiitor război, Primul Război Mondial. Dorinţa de expansiune comunistă a lui Lenin, pentru crearea sovietelor, o găseşte pe Ungaria înfrântă în Primul Război Mondial, parte a dualismului austro ungar, pentru prima oară aflată între graniţele ei etnice după 1918. Cuprinsă de bolşevism, ea devine republică!
Comitetul Naţional Român „decide organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, unde are loc Unirea Transilvaniei cu România", în urma căreia Armata Română pătrunde în Transilvania, „apropiindu-se de linia temporară de democraţie". „În urma ultimatumului Antantei, de la 20 martie 1919, guvernul Karoly refuză să semneze noile linii de democraţie între Ungaria, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia şi cedează puterea Partidului Comunist şi celui Socialist, care proclamă Republica Sovietică Ungaria, aflată sub conducerea efectivă a lui Bela Kuhn", omul lui Lenin. Armata Republicii Sovietice Ungare atacă Cehoslovacia, apoi trupele Armatei Române din Transilvania, „în două rânduri: la 15 aprilie 1919, când armata lui Bela Kuhn", înfrântă, este „împinsă până pe Tisa, şi în 20 iulie, când, în urma altei ofensive româneşti, Ungaria Sovietelor este iarăşi zdrobită", „Armata Română ocupând, la 4 august 1919, Budapesta, desfiinţând Republica Sovietică Ungară. Bela Kuhn fuge la Moscova, unde este ucis de Stalin, în cursul epurărilor din anul 1938".
Focarul comunist din centrul Europei este lichidat, de către români. O campanie românească mult timp trecută, din motivele mai sus-menţionate, sub tăcere totală, prin care Armata Română a zădărnicit tendinţele lui Lenin şi ale lui Bela Kuhn „de a ataca România din două părţi, din vest şi din est, pentru readucerea Basarabiei între graniţele noului imperiu comunist, şi desfiinţarea Statului Român", a României Mari, făurită de 1 Decembrie 1918.
Cel care a condus Armata Română pe acel front este generalul Gheorghe Mărdărescu, cel care „a preluat conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, de la generalul Traian Moşoiu", căruia i s-au încredinţat „trupele de Nord", conducându-şi soldaţii la victorie, ocupând Budapesta, capitala duşmanului atacator, „răzbunând, astfel, împilarea de veacuri a românilor transilvăneni."
Cine a fost generalul Gheorghe Mărdărescu? Născut la 4 august 1866, la Iaşi, în 1888 a absolvit Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie şi Infanterie din Bucureşti. Între 1892-1894 continuă studiile la Academia Militară, urmând cursurile de comandant la Brueck şi Berlin. A fost director de studii la Academia Militară, şef de Stat Major al corpurilor 1 şi 2 de armată, în grad de colonel, comandant al Academiei Militare şi al Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie. La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, devine şeful Statului Major al Armatei a 3-a, sub comanda viitorului mareşal Alexandru Averescu. În luptele din vara anului 1917, participă la bătălia de la Mărăşti, în februarie 1918 fiind avansat general-maior. La 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, comandând, direct, trupele române pe timpul războiului româno-ungar din anul 1919. Regele Ferdinand l-a decorat cu „Ordinul Mihai Viteazul", pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. Între 1922-1926 este ministru al Apărării şi este avansat la gradul de general-locotenent. Trece la cele veşnice, la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.
Memoriile sale despre campania anului 1919 au apărut în anul 1922. În prefaţa cărţii, „în semn de respect şi multă admiraţie pentru înaltul său patriotism şi memorabila sa competenţă ostăşească", generalul Gheorghe Mărdărescu închină memoriile sale generalului Constantin Prezan, alt erou de pe frontul din Moldova în Primul Război Mondial, adresându-se, cu smerenie, „amintirii eroilor care şi-au jertfit viaţa pentru îndeplinirea idealului nostru naţional" (…), „bravilor ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania, alături de care şi împreună cu care am putut scrie această pagină măreaţă în cartea neamului".
Acolo, „în colţişorul neinvadat al Moldovei", după pacea de la Bucureşti, care „echivala cu o robie a întregului neam românesc", din mai până în octombrie 1918, speranţele renăşteau, de la o zi la alta, odată cu rezistenţa şi patriotismul luminat al românilor, ale bravilor noştri ostaşi. „La 15 iulie 1918, echilibrul este, pentru totdeauna, rupt, în favoarea aliaţilor din Primul Război Mondial, în lupta decisivă, duşmanul opunând o rezistenţă din ce în ce mai slabă.
La ora supremă a victoriei, „Ungaria era învinsă, obligată fiind să renunţe la ocuparea frumosului Ardeal." Situaţia militară a României a impus ca, în ziua de 28 octombrie 1918, să fie ordonată mobilizarea pentru începutul operaţiunilor pentru dezrobirea Ardealului şi pentru ofensiva din aprilie 1919. Învinsă, armata austro-ungară „s-a răspândit în unităţi răzleţe (…), s-a dedat la acte de bolşevism - scrie, în memoriile sale, generalul Gheorghe Mărdărescu -, transformându-se în bande purtătoare de jaf şi de crimă". Mai cu seamă „satele şi localităţile româneşti din Ardeal erau la discreţia furiei acestor bande, care, sub masca bolşevismului, continuau politica de şovinism, prin persecuţii sălbatice contra românilor." La 1 Decembrie 1918, românii au cerut unirea, definitivă, a Transilvaniei cu Patria-Mamă, iar trupele Armatei Române au trecut Carpaţii, pentru a da, în caz de nevoie, „o mână de ajutor, pentru a asigura ordinea, avutul şi viaţa locuitorilor", sub ameninţarea bolşevică. Diviziile 7 şi 1 de vânători de munte au urmat itinerariul Piatra-Neamţ - Prisăcani - Borsec - Ditrău - Topliţa, trecând Carpaţii, pe la Palanca, ocupând poziţii în zonele Târgu-Mureş - Reghin - Bistriţa - Odorhei - Sighişoara - Braşov, precum şi în regiunea minieră Lupeni - Aninoasa - Petroşani - Petrila - Deva - Orăştie - Hunedoara.
„Ştirile primite din zona Dej - Cluj - Turda erau alarmante". Forţe armate ungureşti terorizau populaţia românească. Linia Mureşului este depăşită, Armata Română ocupând, până în ziua de 11 decembrie 1918, regiunea Dej - Cluj - Turda, trupelor române făcându-li-se, la Cluj, „o primire grandioasă", comanda trupelor din Transilvania fiind încredinţată „celui mai vechi dintre comandanţii de divizie", generalul Traian Moşoiu, fiu al Ardealului pe care venea să-l dezrobească.
Născut la Tohanul Nou, la 2 iunie 1865, absolvent al Şcolii Militare „Wiener Neustadt" din Viena, cu gradul de sublocotenent, în 1891 demisionează din armata austro-ungară, trece în România şi intră în Armata Română. Participă la Războiul Balcanic, este avansat la gradul de locotenent-colonel, iar în anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, trece în Transilvania, la comanda „Grupului Lotru", câştigând bătălia de la Orlat. Duce grele lupte în zona înălţimilor Pietrosu şi Veveriţa, divizia sa fiind supranumită „Divizia de Fier". În vara anului 1917, pe frontul din Moldova se află la comanda Diviziei 12-infanterie. Generalul Henri Berthelot îl decorează cu „Legiunea de Onoare". Pe timpul ofensivei din Transilvania, a condus Comandamentul Trupelor din Transilvania, până la 11 martie 1918, conducerea fiind luată de generalul Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de armate „Nord". A condus contraofensiva victorioasă, încheiată cu ocuparea capitalei ungare, fiind comandantul garnizoanei române din Budapesta, apoi guvernator militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. A fost, pentru scurt timp, ministru de război, senator, ministru al Comunicaţiilor şi al Lucrărilor Publice, decorat cu „Ordinul Mihai Viteazul." Se stinge din viaţă la 15 august 1932.
Sunt continuate operaţiunile militare şi ocupate zonele Sighet - Baia Mare - Jibou - Zalău - Bucova, mai ales după ce, la Baia Mare, în noaptea de 22/23 decembrie 1918, românii au fost atacaţi cu arme şi grenade, de vreo 800 de maghiari de la minele de aur. La 4 ianuarie 1919, la sud de Sighet are loc un nou incident cu garda ucraineană, militarii români fiind primiţi cu focuri de armă. După replica militarilor români, „ucrainenii s-au retras în dezordine, lăsând în urmă pierderi grele: 30 de morţi, 50 de răniţi, prizonieri - şapte ofiţeri şi 337 trupă, arme, de partea românească fiind un sergent mort şi un soldat rănit." Trupele româneşti au mai fost atacate, de bandele ungureşti, la Zalău şi Jibou.
Armata Română venea, trecând munţii, cu acel mesaj „aducător de pace, ordine şi dreptate". Din păcate, populaţia maghiară nu dorea să recunoască acest mesaj, încurajată şi de declaraţiile contelui Karoly şi ale ministrului de război ungar, lăsându-se călăuziţi de uneltirile Comitetului de Propagandă de la Budapesta, incitând la revoltă şi bolşevism. „Exasperaţi, ungurii au început atunci atacurile şi crimele cele mai odioase contra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate de ei". Dovadă a crimelor şi a comportamentului banditesc este şi „atacul secuilor, care au trecut linia de despărţire şi au deschis foc asupra satului, pe timpul înmormântării lui Gheorghe Pop de Băseşti". Oştirea românească era silită, în faţa atâtor provocări, atacuri şi crime, să stea cu arma la picior!
Provocări, trecerea liniei de demarcaţie, atacarea trupelor româneşti, în noaptea de 22/23 februarie, în dimineaţa zilei de 28 februarie 1919. În această situaţie, armata de operaţiuni trebuia întărită, pentru a răspunde atacurilor ungureşti: „Răbdarea întrecuse marginile, trebuia să se pună, odată, capăt nelegiuirilor". Acţiunea ofensivă a Armatei Române era pe deplin justificată! Comanda tuturor forţelor din Transilvania a fost încredinţată, cum menţionam, generalului Gheorghe Mărdărescu. Ordinul pentru începerea operaţiunilor militare i-a fost înmânat de către generalul de corp de armată, Constantin Prezan, şeful Statului Major General al Armatei. Are loc, aşadar, gruparea forţelor armate din Transilvania, cu misiunea de a respinge bandele bolşevice şi trupele regulate ungureşti, până peste Apuseni, şi ocuparea Crişanei şi a Maramureşului. Sarcinile acestea importante reveneau unor mari comandanţi: generalii Gheorghe Mărdărescu, Traian Moşoiu, Marcel Olteanu. Planul de campanie, elaborat de Comandamentul Trupelor din Transilvania, cuprindea o ofensivă energică, spre vest, pe tot frontul, pentru a trece Apusenii, străpungerea dispozitivului inamic, înaintarea pe văile Mureşului, Crişului Alb şi Negru.
În urma unei pregătiri de artilerie, în noaptea de 15/16 aprilie, inamicul a atacat posturile de trecere de pe Valea Someşului, apoi pe cele de la Ciucea. „Inamicul este alungat, în prima zi a ofensivei, trupele noastre au înfrânt, pretutindeni, încercările de rezistenţă ale inamicului, continuând operaţiunile după planul de acţiune dinainte stabilit". Vânătorii de munte au partea lor esenţială de contribuţie, „inamicul, bătut, retrăgându-se pe toată linia, trupele noastre acţionând pe văile Someşului şi Tisei, pentru cucerirea obiectivelor de seamă de pe aceste două văi." Vânătorii ocupă Oradea Mare fără luptă. La Tokay este tăiată linia de retragere pentru Divizia Secuiască, cu un efectiv de 10.000 de oameni. Complet încercuită, aceasta este obligată să se predea, fiind dezarmată. Sunt respinse ultimele grupări răzleţe inamice. Ştirile confirmau că pe valea Tisei se formează alte gărzi roşii şi sunt concentrate trupe inamice. Detaşamentul generalului Marcel Olteanu începe o acţiune ofensivă la nord de Tisa.
La 1 mai 1919, trupele Armatei Române „atinseseră pretutindeni Tisa, acesta fiind obiectivul final hotărât de Marele Cartier General. Cu acest prilej, generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Trupelor din Transilvania, trimite o telegramă M.S. Regelui Ferdinand, în care este evocată măreţia faptelor de arme îndeplinite de bravii ostaşi români. În răspunsul său, regele îşi exprimă, „cu legitimă bucurie", înaintarea bravilor ostaşi până la Tisa, purtând Tricolorul român în ţinuturile demult asuprite, ca un simbol de mântuire şi ca o chezăşie a ordinii". Generalului Mărdărescu îi este conferit, pentru bravura lui, „Ordinul Mihai Viteazul". Impresionaţi de avântul trupelor româneşti, generalului Gheorghe Mărdărescu îi trimit telegrame de mulţumire: Pherichide, preşedintele Consiliului de Miniştri, Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, generalul Constantin Prezan, şeful Statutului Major General, iar prin ordinul de zi nr. 25, din 2 mai 1919, generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Trupelor din Transilvania, mulţumeşte bravilor ostaşi, „falnicilor divizii româneşti, care, prin realizarea acestui strălucit fapt de arme, au făcut dovadă, încă o dată, lumii întregi, de strălucitele virtuţi ostăşeşti şi admirabilul spirit de disciplină, de care este animat ostaşul român, aducând mângâiere şi linişte fraţilor ardeleni, prin stăruinţă şi bărbăţie."
După respingerea unităţilor bolşevice peste Tisa, obiectivul final a fost atins, „cu misiunea de a menţine frontul ocupat şi a asigura ordinea, a apăra avutul şi viaţa locuitorilor din zonele eliberate."
Ungurii din nou trec la organizarea febrilă a armatei. Are loc acţiunea ofensivă a trupelor roşii ungare împotriva cehoslovacilor, la 20 mai 1919. Trupele române trec la vest de Tisa, pentru a-i ajuta pe cehoslovaci, iar „după lupte înverşunate, trupele noastre au respins forţele inamice", respingând multe atacuri puternice ale bolşevicilor, într-o acţiune destul de pasivă a cehoslovacilor.
Totuşi, Aradul, Banatul au rămas neeliberate încă. La 17 mai 1919, în Arad intră Regimentul 6-vânători, fiind instalat şi noul prefect român.
Bela Kuhn era convins că trupelor lui bolşevice le va fi mult mai greu decât în confruntarea armată cu cehoslovacii. Guvernul comunist desfăşoară o activitate febrilă pentru organizarea unităţilor, recurgând la recrutări chiar şi prin forţă şi teroare, considerând că este momentul propice să atace cu 100 de batalioane, 800 de mitraliere, 10 escadroane, 60 baterii şi 9 trenuri blindate. Armata Roşie din stânga Tisei atacă în zona Tokay-Szolnok, la 20 iulie 1919. „În urma luptelor aprige din zilele de 24, 25 şi 26 iulie, ofensiva ungară s-a năruit complet, transformându-se într-o retragere echivalentă cu cea mai pronunţată panică." După şapte zile de lupte, retragerea duşmană s-a transformat în fugă, strălucitele fapte de arme ale vitejilor noştri ostaşi, în frunte cu comandanţii lor, fiind cuprinse în telegrama trimisă regelui Ferdinand şi în Ordinul de zi nr. 53, din 27 iulie 1919, al generalului Mărdărescu.
Are loc pregătirea contraofensivei, pentru a nu da răgaz inamicului să se reorganizeze. La 27 iulie, Marele Cartier General Român ordonă urmărirea energică a inamicului la vest de Tisa, până la completa lui distrugere, inamic care trebuia îngenuncheat. Pentru a-i da o nouă lovitură, se hotărăşte trecerea Tisei în noaptea de 29/30 iulie 1919, misiunea îndeplinirii planurilor de atac revenind grupărilor generalilor Holban, Moşoiu, Demetrescu, care, până în seara de 3 august 1919, au determinat „cumplita descompunere a armatei ungare, în urma înaintării vertiginoase a trupelor româneşti". Armata bolşevică este dezarmată. O dată cu zdrobirea ofensivei ungare, guvernul comunist al lui Bela Kuhn s-a prăbuşit definitiv, împreună cu regimul bolşevic. „Anarhia şi teroarea, întronate în Ungaria de acest regim, au luat sfârşit sub genunchiul Armatei Române".
La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, iar reprezentanţii noului guvern Peydel (socialist), înlocuit după patru zile, au cerut începerea tratativelor pentru încetarea ostilităţilor. Este momentul în care căprarul Bivolaru şi sergentul Iordan au înălţat opinca românească pe Palatul Parlamentului din Budapesta. La ocuparea Budapestei, generalul Mărdărescu adresează o proclamaţie populaţiei Ungariei, dă telegrame şi un ordin de zi, prin care „soldatul român garantează liniştea, avutul şi viaţa cetăţenilor unguri". După luarea măsurilor de menţinere a ordinii, este primită defilarea trupelor Armatei Române pe Andrasystrasse, generalul Holban fiind numit guvernator al Budapestei. Populaţia capitalei ungare a primit cu simpatie trupele româneşti, generalului Mărdărescu, regele conferindu-i „Ordinul Mihai Viteazul", clasa a II-a. Sfânta năzuinţă a fost îndeplinită, ostaşii scriind în cartea Neamului şi în istoria omenirii, pagina înaltei mândrii naţionale, prin eroice fapte de război.
Pe timpul ocupării Budapestei, a fost scos în evidenţă rolul binefăcător al Armatei Române. Alt amănunt cam uitat de vecini şi de unii pseudofăuritori ai istoriei. Populaţia Budapestei, din momentul intrării în capitală a trupelor noastre, a fost hrănită cu alimentele necesare: pâinea zilnică, hrana fiind asigurată, pentru copii mai ales, prin cantine şi brutării ale unor corpuri de trupă.
La 20 aprilie 1920, „când operaţiunile contra duşmanului de la vest de Tisa erau complet terminate, cu trupele la răsărit de frontiera dintre noi şi duşmanii milenari, frontieră trasă „prin eroismul tradiţional şi jertfa de sânge a bravilor noştri ostaşi", misiunea Comandamentului Trupelor din Transilvania s-a încheiat. S-au încheiat luptele duse pentru dezrobirea Ardealului, odată cu ele încheindu-se şi misiunea generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, care a condus la victorie pe cei care şi-au îndeplinit îndatorirea faţă de Neam, Ţară şi Tron".
