În latina arhaică, locativul includea pe lângă sensurile amintite şi unele valori temporale: luci tempori. Treptat, în procesul de evoluţie spre latina clasică, locativul a fost substituit cu forme ale ablativului: luce tempore. Cum sensurile temporale erau (şi sunt) multiple, se impunea, în comunicare, nu numai precizarea momentului acţiunii dar şi durata acesteia - începutul (de când?) - sfârşitul (până când?).
Ablativul (folosit cu prepoziţii) indica doar momentul acţiunii, celelalte sensuri temporale fiind exprimate prin substantive (substitute ale acestora) la cazul acuzativ sau în latina vorbită şi la cazul genitiv. Gh. I. Şerban în Manualul de limba latină (pentru elevi şi studenţi) aminteşte de acuzativul extensiunii în timp. Ex. Decem annos urbs Troia sub hostibus Graecis fuit (Zece ani cetatea Troia a fost sub duşmanii greci. Textul din latină (op. cit. p. 208) era uşor de înţeles şi fără a realiza traducerea (decem - zece, annos - ani, urbs - urban, urbe, hostibus - ostil, duşman (-os), fuit - a fost).
Ex. Media nocte pervenerunt (Au sosit la miezul nopţii). Traducerea s-a realizat prin folosirea substantivului la cazul genitiv, precedat de o locuţiune propoziţională.
Cele mai frecvent folosite prepoziţii au fost ante şi post.
Ex. Post cenam in ambulationem me confero (După cină fac o plimbare). Termenii sunt semnificativi pentru titlul rubricii, în sensul că de cele mai multe ori traducerile sunt de prisos, deoarece stratul limbii române este latin. Neologismul ambulatoriu a intrat în limba română din franceză, având ca bază de formare (prin derivare) din verbul ambulo (I)vi - a umbla, a merge, a se plimba.
Unele substantive intră în locuţiuni adverbiale: din zi în zi, din lună în lună, cu luna, cu anu'… „Pe mine mă mustră lumea / Şi eu nu te văd cu luna / Pe mine mă mustră satu' / Şi eu nu te văd cu anu'."
Ca adverbe şi locuţiuni adverbiale de timp sunt amintite în manualele şcolare: acum, apoi, aseară, câteodată, ieri, din când în când, în veci… din timp în timp, niciodată. Ex. „Pătrunde trist cu raze reci / Din lumea ce-l desparte: În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe." (Mihai Eminescu)
„Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, / două culori ce nu s-au văzut niciodată." (N. Stănescu).
Alt exemplu: „El însă venea zâmbind şi liniştit, ca şi când abia ieri s-ar fi despărţit de ea." (Slavici). O formă arhaică este cuvântul compus (iestimp - acest timp). „Taica n-avea de gând să meargă iestimp." (Slavici - Pădureanca).
Cuvântul timp este cuvânt românesc vechi, existent şi în alte limbi romanice: italiană - tempo; spaniolă - tiempo; portugheză - tempo; franceză - temps. Referirea temporală poate fi exprimată şi prin forme verbale la moduri nepersonale: infinitiv, gerunziu şi supin.
Ex. „Şi până a nu răsări soarele, o luam încet, în căruţa lui moş Luca…" (Ion Creangă), „Bătrânul vorbi repede şi încet, arătându-i scrisoarea". (în timp ce îi arăta scrisoarea.) (citat din Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu). În paranteză am recurs la un exerciţiu de expansiune (extindere dezvoltare). În practica şcolară realizăm exerciţii de transformare a complementelor în propoziţii echivalente, mai ales când acestea (complementele) au nuanţe diferite: „Nu ştii mândră ce mi-ai spus / La cules de cucuruz" (când mi-ai spus? la cules). Prepoziţia la ar putea crea asemănarea cu un complement circumstanţial de loc prin expansiune circumstanţială „pe când culegeam cucuruzul" este temporală.
