În categoria pajişti naturale sunt cuprinse păşunile şi fâneţele, o avuţie naţională valorificată insuficient în ultimii ani, datorită scăderii dramatice a efectivelor de animale erbivore - bovine şi ovine. Se ştie că pentru un agricultor care se respectă bunăstarea vine din zootehnie. Gazdele de mai demult strângeau avere prin creşterea vacilor cu lapte, tăuraşilor la îngrăşat, oilor pentru carne, lână şi lapte. Chiar şi pe vremea socialismului, în gospodăriile cooperatiste şi cele de stat, şi în puţinele gospodării private din zonele necooperativizate, zootehnia reprezenta o sursă sigură de venituri şi de prosperitate. La ora actuală, lumea satelor s-a domnit şi a renunţat la creşterea animalelor, nu numai din comoditate, ci şi datorită lipsei unui sistem civilizat de valorificare a producţiei animaliere. Dacă până la „revoluţie" sătenii erau obligaţi să încheie contracte cu statul, pentru livrarea de lână, carne de bovine sau de porcine, astăzi, datorită importurilor masive din ţările Uniunii Europene, oferite românilor prin super-marketurile cu capital străin, carnea de vită sau de porc în viu, românească, sănătoasă, nu mai are căutare. Cât despre export, salvarea se pare că vine din partea Republicii Populare Chineze, în baza unui Memorandum de Înţelegere privind sănătatea şi siguranţa animalelor, din 6 iunie 2014. Problema care se ridică la ora actuală o reprezintă efectivele prea mici de animale şi lipsa de profesionalism, de dragoste şi pasiune pentru îndeletnicirea de crescător de animale. Într-un sat, situat la 10 km de municipiul Târgu-Mureş, se mai cresc doar cinci vaci cu lapte. Maria, o văduvă în vârstă de 64 de ani, şi-a vândut, în primăvară, animalele, pe motivul că nu mai are cine să-i cosească, chiar dacă laptele este o marfă cu mare căutare în sat. Un prieten din comuna Bahnea creşte o vacă de rasă care îi asigură zilnic 25-30 litri de lapte, căutat şi foarte apreciat de abonaţi. Porumbul boabe şi grâul se vând în această perioadă cu 0,50 lei/kg, iar dacă s-ar valorifica în zootehnie, preţul înregistrează o creştere de cinci ori.
Să revin la pajiştile naturale, o avuţie naţională insuficient valorificată, uitată în ultima perioadă. De pildă, în judeţul Mureş există o suprafaţă importantă de pajişti naturale: păşuni - 109.257 hectare şi fâneţe -74.262 hectare, din care 18.882 ha păşuni şi 1.191 ha fâneţe în proprietate publică, diferenţa, în proprietate privată, la persoane fizice sau juridice. Ploile din luna mai au fost o adevărată binecuvântare, producţia de iarbă pe păşuni şi de pe fâneţe poate asigura necesarul de furaje pentru perioada de stabulaţie. Din păcate, suprafeţe mari de fâneţe naturale rămân şi în acest an necosite. Îmi aduc aminte că în satul meu, pe vremuri, se licita iarba de pe marginea drumului, de pe terenul de fotbal şi avea mare căutare; pentru vaci existau în proprietatea publică a satului două păşuni, iar pentru porci, în Râtul porcilor, unde pe 10-15 hectare, toată vara păşunau porcii şi gâştele satului. Pe coaste păşunau două turme cu oi, fiindcă fiecare gospodărie creştea 5-10 oi. Mai era şi o păşune pentru capre, pe Coasta Caldă, cu subarboret şi mărăcini. Astăzi o păşune pentru bovine a fost revendicată de un urmaş al grofului, trecut la cele veşnice, după ce a cedat toată averea în favoarea Episcopiei Reformate din Cluj, celelalte păşuni sunt administrate de Consiliul local, care le-a închiriat unor întreprinzători particulari. În târgul de ţară de Rusalii, sau de peste an, veneau crescători de animale de pe valea Târnavelor, cu vaci, cai, porci. Doamne, ce bogăţie era pe vremuri în satul meu după creşterea animalelor. Pajiştile naturale erau suficiente, iar „revoluţia verde" provocată de trifoiul roşu şi mai târziu de lucernă, sparcetă şi ghizdei, au favorizat dezvoltarea unui sector zootehnic în gospodăria de subzistenţă. Nu doresc să-mi fac duşmani din rândul celor care administrează şi exploatează la ora actuală pajiştile naturale din satul meu, vreau doar să amintesc despre un fenomen, valabil, de altfel, şi în celelalte sate. Faptul că, în trecut, localităţile cu islazuri comunale bine gospodărite aveau animale corespunzătoare de muncă pentru cultivarea pământului, lapte şi carne din belşug, obştea satului era unită şi bine instruită pentru activităţi în comun la întreţinerea păşunilor şi, nu în ultimul rând, aveau mai puţini analfabeţi decât în prezent, când sunt copii de ţigani care au terminat 10 clase şi nu ştiu să scrie şi să citească. Acum se face prea puţin pe aceste suprafeţe şi se intervine abia în preajma scoaterii animalelor la păşunat. Având în vedere progresul tehnic din agricultura celorlalte ţări din UE, evoluţia socială şi culturală a locuitorilor din mediul rural, situaţia de la noi nu este în ordine cu valorificarea unei avuţii de care dispune, mai ales de islazurile comunale, acestea trebuie să rămână în proprietatea obştii locale, nu la cheremul unor afacerişti care le licitează, ca apoi să le subînchirieze. Cred că prea multe abuzuri sunt cu avuţia satelor… şi nu ştiu dacă cineva va reuşi să facă vreodată dreptate!
