În onoarea Domnului Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca, director al Centrului de Studii Transilvane, cu ocazia acordării titlului de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universităţii „Petru Maior" din Tg.-Mureş.
Domnule rector,
Stimaţi membri ai Senatului,
Distinşi invitaţi,
Doamnelor şi domnilor,
Astăzi, 3 iunie 2015, Universitatea „Petru Maior" trăieşte un moment de sărbătoare, academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş -Bolyai" din Cluj-Napoca şi directorul Centrului de Studii Transilvane va fi distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Petru Maior". Conferirea titlului de Doctor
Honoris Causa, cea mai înaltă distincţie pe care o poate acorda Senatul Universităţii, reprezintă, în mod simbolic, expresia ridicării universitarului la nivelul de model cultural şi social pentru comunitatea academică, oficializarea cultului savantului, al omului de ştiinţă.
Îmi revine, astfel, deosebita onoare de a prezenta în faţa Senatului Universităţii „Petru Maior", personalitatea complexă a omului şi savantului Ioan Aurel Pop, de a vorbi despre un model al comunităţii academice de astăzi.
Cu riscul de a mă abate de la canoanele specifice momentului, nu pot să încep prezentarea personalităţii domnului academician fără a introduce şi un episod din propria-mi biografie. În 1977, cu colegii din anul I al Facultăţii de Istorie şi Filosofie de la Universitatea „Babeş-Bolyai" culegeam primele referiri despre profesorii noştri, despre colegii noştri mai mari. Atunci, în primele zile ale începutului de an, am aflat pentru prima dată despre studentul la istorie din anul III Ioan Aurel Pop, care-şi uimea profesorii prin cunoştinţele sale, remarcat, spuneau unii, la bacalaureat de un fost profesor de-al nostru. Am participat apoi la o şedinţă a Cercului de Istoriografie şi Istorie Medie, unde Ioan Aurel Pop a prezentat o comunicare despre cronicile braşovene, cred cu referire la Cronica protopopului Vasile. Pentru că atunci urmam şi cursul de istoriografie, despre cronici, cronicari şi istorici, pe Ioan Aurel Pop l-am asociat instantaneu cu Ioan Bogdan, marele slavist al istoriografiei noastre de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, poate cel mai mare slavist român, un mare erudit. Prea mult nu greşeam, amândoi erau braşoveni,amândoi erau medievişti prin excelenţă, amândoi aparţin familiei istoricilor erudiţi, doar că unul a fost slavist, iar celălalt, Ioan Aurel Pop, este latinist. Pentru cei din anul I prezenţi la acea şedinţă a cercului de istorie a fost o experienţă relevantă, atunci pentru noi se contura modelul studentului de la istorie, dăruit studiului, capabil să discute relaxat cu profesorii, cu opinii personale, elegant ca discurs şi gesturi. Ioan Aurel Pop devenea liderul unei generaţii. Prin ţinuta sa intelectuală, prin cultura sa impresionantă, prin performanţele sale ca istoric, tânărul student de atunci, academicianul de astăzi, a fost modelul unei generaţii, făcundu-i pe toţi să înţeleagă că se poate; sigur, nu la acelaşi nivel, pentru că nu toţi s-au născut cu harul lui, cu talentul lui, cu capacitatea lui de muncă şi, mai ales, cu generozitatea lui, virtutea supremă a intelectualului, şi a creştinului, în fond.
Academicianul Ioan Aurel Pop s-a născut la 1 ianuarie 1955, la Sântioana, în judeţul Cluj, localitate aflată aproape de Mănăstirea Nicula, vechiul loc de pelerinaj şi rugăciune al credincioşilor din Câmpia Transilvaniei, loc simbolic al spiritualităţii greco-catolice. A copilărit la Braşov, oraşul din inima României de astăzi, acolo a absolvit cu diplomă de merit, ca şef de promoţie, celebrul Liceu „Andrei Şaguna", fondat la mijlocul secolului al XIX-lea de către comunitatea ortodoxă din Braşov, multă vreme considerat „Sionul Românesc". Prin tradiţia locurilor copilăriei şi a şcolilor, viitorul academician moştenea, astfel, cele două ramuri ale spiritualităţii transilvane, greco-catolică şi ortotodoxă, un amănunt al biografiei sale în care am putea afla originea dimensiunii ecumenice a personalităţii sale, cu figura unui franciscan gata oricând să-şi ajute semenii, mai ales pe cei nedreptăţiţi.
Au urmat anii studiilor la Alma Mater Napocensis, anii afirmării viitorului istoric, prin studii, articole şi recenzii publicate în revistele de cultură ale Clujului, Echinox, Napoca Universitară sau în revistele de specialitate, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie şi Studia Universitatis „Babeş-Bolyai", Historia. Încheie studiile universitare ca şef de promoţie şi cetatea universitară a Clujului, probabil, ar fi trebuit să-i propună un loc în comunitatea ştiinţifică a cercetătorilor din domeniul istorie. Dar, timpurile nu erau dintre cele mai bune cu oamenii de excepţie, fiind repartizat la Liceul Industrial Nr. 6 din Cluj. Parcurgând bibliografia ştiinţifică a profesorului Ioan Aurel Pop de la începutul anilor `80 nu avem însă impresia că domnia sa nu ar fi fost angajat într-un institut de cercetări, anual în revistele de specialitate publica numeroase studii, recenzii care l-ar recomanda ca pe un veritabil cercetător. După cinci ani de la absolvirea facultăţii, în 1984, este numit asistent la Catedra de Istorie Medie şi Istoriografie. Din 1990 totul intră în normal: lector universitar, în 1990, în 1992 conferenţiar, în 1996 profesor universitar, dar şi visiting professor, ca bursier Fulbright, la Universitatea din Pittsburg, între anii 1991-1992, între anii 2003-2007 este profesor asociat la Universitatea Ca' Foscari din Veneţia, visiting professor la Universitatea din Torino, în 2001 este ales membru corespondent al Academiei Române, la doar 46 de ani, în 2010, membru titular, la doar 55 de ani, cel mai tânăr membru al înaltului for de ştiinţă şi cultură al ţării.Treptat, cariera universitară, în care propune cursuri de istoria medie a României, istoria Transilvaniei, paleografie latină, heraldică, genealogie, istoria naţiunii române, dar mai ales studiile domniei sale din domeniul istoriei, îl recomandă pentru importante misiuni diplomatice peste hotare. În anii 1994-1995 este director al Centrului Cultural Român de la New York, între anii 2003-2007 ocupă postul de director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia. De asemenea, în 1993, este numit director al Centrului de Studii Transilvane, instituţie creată în 1942 în perioada grea a războiului şi a refugiului Universităţii din Cluj la Sibiu. Închis de regimul comunist, Centrul de Studii Transilvane s-a reînfiinţat în 1991. De la reînfiinţarea lui şi până în prezent, Centrul de Studii Transilvane, instituţie de cercetare a Academiei Române, prin sute de studii şi zeci de cărţi, a reconstituit importante capitole din trecutul Transilvaniei: naţiunea ca geneză şi manifestare, demografie istorică, rolul bisericii, regimul comunist, minorităţile naţionale, cultura şi elita transilvană ş.a.
Performanţele instituţionale şi notorietatea ştiinţifică îl recomandă în anul 2012 pe academicianul Ioan Aurel Pop pentru înalta funcţie de rector al Universităţii „Babeş-Bolyai". Se spune că universităţile reprezintă „năzuinţa omului spre întreg", spaţiile privilegiate ale comunităţilor. Prin urmare, astăzi, când miza universităţii devine una capitală pentru viitorul statelor, regiunilor, investirea lor cu personalităţi marcante, responsabile devine prioritară. Într-o perioadă marcată de reforme la nivelul învăţământului superior, de o „pragmatizare" a cunoştinţelor şi a educaţiei şi renunţarea la idealurile educaţionale umaniste, iluministe, chiar la modelul humboldtian, rectorul Universităţii „Babeş Bolyai" propune o viziune nuanţată asupra sistemului superior de învăţământ. Experienţa dobândită în universităţile americane şi din Europa de Vest, dar mai ales tradiţia propriului nostru învăţământ îi configurează o concepţie umanistă, cu o pedagogie universitară adecvată culturii educaţionale actuale, construită pe comunicare, cu o relaţie mult mai relaxată între profesor şi student, în care să dispară constrângerile formaliste. În privinţa idealului universitar, fără să respingă importanţa ierahiilor şi clasamentelor, cu care se operează tot mai mult, până la fetişizarea lor, rectorul de la Universitatea „Babeş-Bolyai" nu împărtăşeşte rolul strict utilitar al învăţământului, creşterile statistice nu pot fi soluţii pe termen lung, în detrimentul valorilor morale şi a nevoii de sens, de legitimare metafizică, de formare a unor cetăţeni responsabili, care împărtăşesc valorile democraţiei.
Domnul academician Ioan Aurel Pop ne demonstrează că instituţiile se validează prin valoarea elitelor conducătoare. Performanţele domniei sale ca manager al institutelor culturale de la New York şi Veneţia, ca director al Centrului de Studii Transilvane şi rector al Universităţii „Babeş-Bolyai" ar fi suficiente pentru a-l aşeza în rândul personalităţilor zilelor noastre. Dar Ioan Aurel Pop este una dintre cele mai autoritare voci ale istoriografiei noastre, autor al unei opere impresionante, peste 700 de titluri, articole, studii, cărţi, volume colective, sinteze şi tratate de istorie. De fapt, opera domniei sale a reprezentat suportul ştiinţific şi cultural care l-a recomandat de fiecare dată pentru importantele responsabilităţi manageriale.
Istoricul Ioan Aurel Pop este, ca specialist, un medievist, unul din foarte, foarte puţinii medievişti români, cunoscător al izvoarelor şi mai ales al limbii izvoarelor. Pe lângă limbile franceză, engleză, italiană, germană, maghiară, istoricul Ioan Aurel Pop cunoaşte foarte bine latina medievală, paleografia latină, paleografia slavonă, ceea ce-i permite să studieze neintermediat izvoarele istoriei medievale. Unul din marii latinişti, profesorul Sigismund Jako, membru de onoare al Academiei Române şi membru onorific al Academiei Ungare de Ştiinţe, mărturisea de multe ori la Budapesta că Ioan Aurel Pop a fost cel mai strălucit student al său, cel mai bun latinist.
Cercetările istoriei Evului Mediu au început pentru Ioan Aurel Pop cu istoria cronicilor braşovene, din Şcheii Braşovului, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cel mai important centru al spiritualităţii ortodoxe transilvane. Un subiect asupra căruia istoricul a revenit constant, realizând lucrarea monografică Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII-XVIII), în care a pus în evidenţă, atât nivelul cultural al societăţii transilvane din secolul al XVIII-lea, cât şi valoarea cronicilor, considerând că o parte dintre cărturarii Braşovului, cu toate că sunt purtătorii unei mentalităţi medievale târzii, pot fi socotiţi între precursorii iluminismului românesc.
Au urmat, apoi, cercetările sale consacrate Evului Mediu, mai ales transilvan. „Transilvania şi iar Transilvania" va reprezenta un laitmotiv al preocupărilor sale ştiinţifice. Transilvania, „această mică Europă", „poartă - potrivit istoricului Ioan Aurel Pop - nota unui trecut tumultuos, diferit de orice experienţă a altei regiuni din Europa". I-a dedicat sute de studii, bazate pe cele mai recente metode de investigare a trecutului, însuşite de istoric, în parte, la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţie Orientală de la Paris. În 1989, pentru dobândirea doctoratului în istorie a susţinut lucrarea cu titlul Adunări lecneziale din Transilvania în secolele XIV-XVI, avându-l coordonator pe istoricul Ştefan Pascu; o monografie despre începuturile Transilvaniei, despre Transilvania românească, înainte ca ea să devină provincie a Regatului Ungariei. În parte, dar într-un alt registru tematic al istoriei Transilvaniei, s-au născut cărţile: a) Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval, o carte despre noile realităţi care s-au creat în Transilvania după ocuparea ei de către Regatul maghiar şi privilegierea Bisericii Catolice, care a dus la excluderea nobilimii româneşti din rândul stărilor, a naţiunilor politice, şi b) Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, cu noi reconstituiri din trecutul Transilvaniei, cu noi contribuţii originale, interpretate prin grila metodelor moderne, în care Voievodatul este parte integrantă a realităţilor istorice ale Europei medievale. Aşa o face şi în cartea c) Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare şi excludere, o istorie a bisericii şi a românilor aflaţi la graniţa celor două arii ale creştinătăţii, latină şi greacă.
Un capitol distinct, rezultat însă al cercetărilor îndelungate asupra istoriei românilor, coroborate cu consultarea unei bogate bibliografii dedicate formării naţiunilor în Europa, l-a reprezentat cartea Naţiunea română medievală.Conceptul de „naţiune medievală" a surprins o parte a istoriografiei româneşti, obişnuită să vorbească despre naţiune odată cu secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Însă, în Vest, numeroşi istorici operau cu conceptul de „naţiune medievală", printre ei Bernard Guenée, Johan Huizinga, M. Handelsmann, Michel Mollat şi alţii, iar la noi Şerban Papacostea. Istoriografia noastră folosea pentru a defini solidarităţile etnice şi religioase din Evul Mediu, conceptul de „conştiinţă de neam", un termen intraductibil în alte limbi. Istoricul Ioan Aurel Pop are o viziune integratoare a istoriei românilor. Nu neagă faptul că naţiunile moderne s-au născut în secolele XIX-XX, dar ele nu s-au născut din neant. Cu toate că identităţile naţionale se schimbă şi evoluează, ele se bazează pe o simbioză, naţiunile de astăzi sunt, spunea Stuart Hall, doar o parte a „poveştii care o spunem noi despre noi înşine pentru a şti cine suntem". Carte cu un substrat polemic, atât faţă de vechea istoriografie, cât şi faţă de noile apariţii editoriale de după 1989, a stârnit şi ea, la rândul ei, polemici cordiale, aşa cum se poartă peste tot în Europa. Erc Hobsbawm afirma că „naţiunea este un nou-venit recent în istoria omenirii", în timp ce Adrian Hastings crede că „formarea naţiunilor şi a naţionalismului nu are nimic de-a face cu modernitatea".
O nouă carte a istoricului clujean, Istoria şi miturile, într-o nouă ediţie, Istoria, adevărurile şi miturile, reprezintă una dintre cele mai profunde analize asupra scrisului istoric, asupra complexei şi delicatei probleme a legăturii dintre mituri şi realităţile din spaţiul românesc, asupra istoriei ca reprezentare în conştiinţa românilor. Aşa ne putem gândi şi la cartea Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor ioaniţi, despre o ficţiune creată de iezuiţi, transmisă apoi prin tratate de istorie şi manuale, despre presupusele voievodate ale lui Seneslau, Litovoi, Ioan şi Farcaş, sau ale altor voievozi, cu alt nume. Mit şi realitate?
Opera academicianului Ioan Aurel Pop este impresionantă, ar reprezenta o aventură încercarea noastră de a o rezuma în câteva pagini. În primul rând sunt peste 50 de cărţi, de unic autor, sau în colaborare, volume coordonate, din care amintim Istoria Românilor (compendiu), în colaborare cu Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, în trei volume, realizată cu regretaţii istorici Thomas Nägler şi Magyari András, indiscutabil sinteza reprezentativă a istoriografiei transilvane asupra istoriei Transilvaniei, volumul (în colaborare) 200 de ani din istoria românilor dintre Prut şi Nistru, apoi Istoria Transilvaniei, în colaborare cu Ioan Bolovan şi multe, multe sinteze, ediţii prescurtate pentru cititorii străini, în limbile engleză, franceză, italiană, rusă etc., pentru a face cunoscută istoria românilor în cercurile intelectuale din Occident.
O mare parte din cărţile istoricului Ioan Aurel Pop s-au născut şi ca răspuns intelectual la vremurile prin care am trecut. Fiecare om trăieşte şi acţionează conform lumii din vremea lui, cu dramele şi speranţele lui. Să ne aducem aminte de formula Ecleziastului: Căci unde este înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere... Sigur, nu vrem să dramatizăm, dar istoricul este mai sensibil la lumea prin care trece. De aici, cred, s-a născut viziunea totalizantă a profesorului Ioan Aurel Pop asupra istorie românilor, reconstituită, însă, pe o cunoaştere profundă a surselor, multe culese personal din arhivele străine, Budapesta, Viena, Veneţia etc. Altfel, istoria este o ficţiune, o poezie! Contribuţiile fundamentale ale operei istoricului Ioan Aurel Pop înseamnă: relevarea trecutului medieval al Transilvanie din secolele X-XVI, multă vreme dominat de incertitudini, construit pe ipoteze şi multă naraţiune; integrarea istoriei Transilvaniei în fenomenele istorice ale Europei medievale, reabilitând rolul românilor în istoria voievodatului, demonstrând că şi ei au creat istorie; perspectiva identitară a istoriei românilor, realizată prin apelul la metoda comparativă ca instrument al cunoaşterii; calitatea stilului, care, să recunoaştem, ţine şi de talentul omului, eleganţa expunerii, a discursului, care facilitează înţelegerea mesajelor şi reconstituirea evenimentelor şi a fenomenelor istorice.
Despre istoria poporului său a vorbit în ţară, în presă, la televiziune, în conferinţe şi congrese internaţionale, bucurându-se de apreciarea istoricilor şi oamenilor de cultură. Ioan Aurel Pop este membru al Comisiei de Istorie a Relaţiilor Internaţionale din cadrul Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Milano, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte de la Paris, membru al Institutului pentru Întâlniri Internaţionale de la Gorizia (Italia), membru al Ateneo Veneto şi în alte numeroase asociaţii şi organizaţii internaţionale, în bordul numeroaselor reviste şi conduce singura revistă de istorie cotată ISI, Transilvanian Rewiew.
Altfel, Ioan Aurel Pop este un om al secolului, căsătorit cu doamna Amelia Pop, profesoară de matematică. Iată o echilibrare a celor două ştiinţe, istoria şi matematica! Are o fiică, Anca, economistă, este un om elegant, modern, foarte plăcut ca prezenţă publică, puţin ironic şi mai mult generos.
Domnule rector Ioan Aurel Pop, în tradiţia universitară a fostului Imperiu dunărean, rectorii universităţilor obţineau un titlu de nobleţe şi erau numiţiţi „Excelenţă". Prin urmare, Excelenţă, bine aţi venit în comunitatea academică a Unversităţii patronate de spiritul iluminist al marelui cărturar Petru Maior.
La mulţi ani!
Prof. univ. dr. CORNEL SIGMIREAN
Târgu-Mureş, 3 iunie 2015
