„Cartea de onoare a Muzeului" - o sintagmă aşezată în obişnuitul dialogului instituţiei cu cei care-i trec pragul - ar putea părea, la o fugară privire, reflexul unui orgoliu provincial, de contracarare a supremaţiei unor instituţii puternice, care nu mai au nevoie de vreo gratulare nici măcar de circumstanţă.
Şi, totuşi, o „carte de onoare", dincolo de aparenţa festivistă, devine, cu fiecare consemnare, un document de recunoaştere şi de validare, de impunere în conştiinţa publică.
