În aceste zile, când ar trebui să fim atenţi la cei aproape două sute de mii de tineri (şi mai bătrâni) absolvenţi de liceu care au intrat în focul examenelor de bacalaureat, noi, românii, suntem sub presiunea certurilor politice şi a chemărilor tot mai dese la DNA a multor deputaţi, senatori, miniştri, preşedinţi de consilii judeţene şi primari, ba chiar a primului ministru.
Este firesc ca, după faptă, să vină şi răsplata, cum se spune. Păcat că oameni în care ne-am pus încrederea când ne-am exercitat dreptul la vot se mută tot mai des în celulele penitenciarelor supraaglomerate şi că pleiada avocăţească nu mai pridideşte să lupte pentru a-i salva sau pentru a le micşora pedepsele acestor „învârtitori" de milioane de roni, de euro sau de dolari, prin infracţiuni pe care nu le mai suportă nici hârtia de ziar.
Aşa-zişi consultanţi politici sau avocaţi abonaţi la anumite posturi de televiziune încearcă, prin „gura lor parşivă", să ne intoxice cu teoriile lor despre dreptate şi adevăr, să interpreteze codurile penale şi civile, uitând că, la început de iunie, începe bacalaureatul.
În continuare, redau un articol semnat de mine şi apărut în ziarul „Cuvântul liber", despre cum am dat eu examenul de bacalaureat în anul 1950, cu tot ceea ce am fost nevoiţi să suportăm din cauza capriciilor unor profesori cu concepţii învechite, a reglărilor de conturi etnice, politice şi chiar financiare:
***
Anul trecut, s-au serbat 160 de ani de existenţă a învăţământului preuniversitar din Piatra Neamţ, ceea ce mi-a amintit de anul 1950, când am susţinut şi eu examenul de bacalaureat la Liceul „Petru Rareş" (astăzi, Colegiul Naţional „Petru Rareş"), renumit în Moldova.
La examenul de bacalaureat, eram prezenţi absolvenţi cu 8 clase de liceu şi comisia formată din profesorii noştri şi preşedinte, un profesor evreu de la Universitatea din Iaşi. Examenul scris la limba română avea subiecte la alegere din I.L. Caragiale sau Mihail Sadoveanu - romane, teatru, nuvele, povestiri.
Majoritatea colegilor s-a „aruncat" la Caragiale. Eu am ales „O făclie de Paşti", povestea evreului cârciumar Leiba Zibal, de la Hanul Ancuţei, din zona comunei Tupilaţi, judeţul Neamţ, în apropierea râului Moldova: cu jaful de la cârciumă, noaptea, cu hoţul care forţa uşa, cu Leiba care, auzind zgomot, vede, cu lampa cu petrol, cum o mână se strecoară printre uşi. Cu o sfoară, Leiba îi apucă zdravăn mâna, iar hoţul face sforţări să scape. Cum era Paştele la români, Leiba îl pedepseşte pe tâlhar, arzându-i încet, cu flacăra lămpii, degetele de la mâna captivă, în urletele disperate ale hoţului. Sătenilor adunaţi la han, Leiba le-a spus că aşa l-a pedepsit el pe hoţ, cu „o făclie de Paşti".
Teza corectată a dat naştere la un scandal între profesorii liceului şi preşedinte, evreul din Iaşi. Când s-a desigilat teza, notată cu nouă, văzându-mi numele, profesorul ieşean a spus că nu-mi admite nota şi, cu creion roşu, a scris pe lucrare, în cifre şi litere, nota cinci.
După ani de zile, la o întâlnire cu foştii mei profesori, i-am întrebat pe domnii Haralambie Mihăilescu şi Dumitru Ailincăi (scriitor, sub pseudonimul Dumitru Almaş), ambii renumiţi prin scrierile lor, ce a fost cu nota mea de atunci, cu acel cinci, trecut ca mărturie în diploma mea de absolvire a liceului (cum se spunea pe atunci, nu bacalaureat). Mi s-a răspuns că „Aşa a vrut jidanul de la Iaşi".
Eu am trăit în Moldova, unde erau mulţi evrei, dar noi le spuneam jidani, fără ca ei să se supere vreodată. După alţi mulţi ani, am avut onoarea să îl întâlnesc pe marele rabin Mozes (originar din Buhuşi). Pe atunci, Mozes Rozen era mare rabin pe la Geneva şi, povestindu-i păţania mea cu teza de absolvire, mi-a răspuns: „Domnule inginer marinar, să ştii că jidanii sunt de mai multe feluri. Punct".
