Deşi am crezut că nu voi mai scrie niciodată în „Cuvântul liber", în urma unei hemoragii interne, iată că Dumnezeu şi medicii m-au salvat şi mi-au permis, când mai am doar „doi paşi de cocoş" până la împlinirea vârstei de 90 de ani, să mai rămân printre cei dragi. Intervenţia a fost rapidă, apoi am ajuns pe mâna unor medici pricepuţi, iar după ce mi-am revenit am încercat să rememorez ceea ce mi s-a întâmplat.
Sunt bucuros că pot să îmi aduc aminte de comportamentul profesionist al unor cadre medicale care m-au avut în grijă şi să le fiu recunoscător. O să-i numesc pe cei buni, tocmai pentru ca cei mai puţin buni să-i ia ca exemplu: prof. dr. Oşanu, de la Urologie, şi tânărul dr. Ovidiu Mălău, vrednici de toată aprecierea şi lauda pentru omenia cu care m-au tratat. La secţia Cardiologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu-Mureş, unde am fost internat, sunt de semnalat dr. Mihai Ştefănescu şi tânărul Cosmin Macarie. Cinste lor, la fel ca şi celor de la Neurologie - dr. Bayko Zoltan, şi de la Gastroenterologie - dr. Dan Georgescu, care, cu pricepere şi bunăvoinţă, m-au pus pe picioare.
Din păcate, în această luptă pentru sănătate, am avut parte şi de cealaltă faţă a sistemului medical, cea care ne sperie, ne umileşte şi ne îndepărtează de dorinţa de a solicita ajutor atunci când avem nevoie. Neplăcuta experienţă am trăit-o la Clinica ORL (separată de Spitalul Mare), unde m-am deplasat pentru a sta de vorbă cu un specialist. Am bătut la uşă şi mi-a deschis o fetişcană. În cabinet erau mai multe doamne, cărora le-am spus ce doresc. M-au îndemnat să mai aştept, ceea ce am şi făcut. După două ore de stat în baston pe hol, bat iar la uşă, dar sunt repezit din nou. Totuşi, uneia dintre doamne i s-a făcut milă de mine şi, în sfârşit, mi-a permis să intru.
Această întâmplare mi-a adus în memorie faptul că, în urmă cu vreo şase, şapte ani, sub supravegherea mea, şi-a petrecut studenţia Ana Maria, căreia am încercat să îi mai dau câte un sfat bun despre cum ar trebui să respecte şi să se comporte cu omul obişnuit, care, atunci când este bolnav, ajunge, de cele mai multe ori, speriat în faţa unui medic. Între timp, Ana Maria s-a căsătorit şi a adus pe lume trei fetiţe, pe care le creşte mai mult singură, întrucât soţul ei lucrează la Năsăud. Închipuiţi-vă că nu-i este uşor să trezească dimineaţa trei copii, să îi îmbrace, să le dea de mâncare, să îl ducă pe fiecare la şcoală sau la grădiniţă, apoi să ajungă la timp la serviciu, adică la bolnavii care de-abia o aşteaptă.
Fiind internat aproape o lună în spital, am cules informaţii despre Ana Maria, doream să aflu cum este văzută de şefi şi de colegi, dar mai ales de pacienţi. Spre bucuria mea, am auzit numai cuvinte de laudă din partea tuturor, ceea ce înseamnă că a rămas aceeaşi tânără cu iubire faţă de pacienţi, care şi-a ales profesia din pasiune şi interes pentru sănătatea lor. Ana Maria este un exemplu de urmat şi pentru alţi medici tineri, care uneori cred că, odată ajunşi la capul bolnavului, pot fi aroganţi, lipsiţi de răbdare şi de suflet.
În perioada internării, am vizitat şi cele opt farmacii din perimetrul Spitalului, dar am devenit clientul fidel al uneia singure („Reţeta"), datorită celor cinci farmaciste amabile, respectuoase şi răbdătoare cu pacienţii.
Sper că nu am jignit pe nimeni prin ceea ce am scris, iar dacă s-a întâmplat aşa, îmi cer scuze. Eu îi respect şi pe cei buni, şi pe cei răi.
