Maramureşeanul adevărat spunea în cântările şi în strigăturile sale, atât la veselie, cât şi la supărare şi necaz: „Măi Ioa, pe undea-i mere/Fii bărbat, nu hi muiere/Până sunt bote şi pari/Nu mă tem nici de jândari/Că nici jândaru' nu-i de hier/Să nu intre brişca-n el!" * Toţi oamenii au chelie, numai că la unii este acoperită cu păr. • Bătrânii bolnavi şi săraci au fugit de singurătate şi de toropeala verii, refugiindu-se în cantinele sociale, în spitale, în azile şi biserici. • Trupul lui bolnav, îmbătrânit şi obosit de ani şi de poveri, l-a chinuit până în ultima clipă a vieţii sale. Astfel că mereu se întreba: Oare ce motiv mai are Dumnezeu să mă mai ţină în viaţă? Şi-şi răspundea: „Probabil că mi-a mai rămas ceva de făcut şi eu nu-mi aduc aminte ce anume n-am făcut şi puteam să fac!" • Grecia şi ai săi locuitori continuă să dea bătaie de cap occidentalilor europeni, lansând ipoteza renunţării la moneda unică şi revenirea la drahma naţională! • Nostalgia unui maramureşan, constructor de case la Londra, capitala Angliei: „La noi, acasă, în România, soarele răsare de după Munţii Gutâiului. Aici, în Anglia, nu răsare de nicăieri!" • Fragmente dintr-un dialog telefonic: Pacientul-prieten al medicului stomatolog: - Salutare, doctore! Mai eşti la cabinet? - Da, mai sunt. - Pot să vin până la tine? - În cât timp? - Cam într-un sfert de oră. - E bine. Eu plec peste cinci minute. • Fragmente dintr-un dialog verbal. Preotul către servitoare: - Tu, Mărie, sunat-o telefonul în lipsa mea şi-a preotesei? - Sunat-o, părinte. - Şi răspuns-a-i? - Nu, părinte. Nu mă amestec în casa popii! • Dacă oferi oricât de puţin omului sărac şi necăjit, acel foarte puţin ar putea însemna foarte mult. • Bănuiesc că aţi auzit adeseori rostite expresii precum: „e culmea prostiei", „e culmea lenei" sau „e culmea hoţiei". Iar mai nou a mai apărut încă o „culme", menită să caracterizeze comportamentul şi firea nepotrivită a unor oameni - cea a cinismului. Spre exemplu: să pui vina ta în cârca altuia şi să o faci cu cea mai brutală neruşinare! • În suplimentul literar „Foiţa", inclus în numărul 144, din anul 1889, al ziarului „Tribuna" din Sibiu (publicaţie întemeiată de scriitorul Ion Slavici în aprilie 1884), citim reprodus un gând al celui care se numea „Gr. Sima a lui Ioan": „Pe cel ce se laudă cu vrednicia neamului de care se ţine, întreabă-l dacă este el vrednic de aşa neam?!"
