cauză, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă şi, în condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, denumit efect, căruia îi serveşte ca punct de plecare… (din lat. causa). Termenul intră în multe expresii: în cunoştinţă de cauză, a face cauză comună, a avea câştig de cauză, a pleda cauza cuiva, a fi în cauză etc. Din aceeaşi familie lexicală fac parte şi cuvintele (a) cauza, cauzal, -ă (propoziţie cauzală, conjuncţie cauzală).
cauzalism s.n. concepţie filozofică bazată pe cauzalitate; cauzare, cauzări s.f., faptul de a cauza cauzator, - oare adj. Care cauzează ceva (cuvânt derivat cu sufixul -tor).
Ca parte secundară de propoziţie complementul circumstanţial de cauză exprimă cauza sau motivul realizării unei însuşiri. Determină verbe şi adjective, unele de provenienţă participială.
Ex. Dar trei copii de foame-mi mor!/ Uscat e cerul gurii lor;/ Şi de amar îndelungat,/ Nevestei mele i-a secat/ Al laptelui izvor! (George Coşbuc)
Complementele circumstanţiale de cauză sunt de foame (din ce cauză mor?) şi de amar (în text folosit) cu valoare substantivală, având şi un determinativ (atributul adjectival).
îndelungat (din ce cauză a secat?)
ex. „Dar Ghiţă nu se mustra pentru aceste, ci se bucura de un nou gând…" (I. Slavici)
Cele mai folosite prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care preced substantivele sau substitutele acestora sunt: de, pentru, din cauza, din cauză de etc.
Într-o perioadă prelatină (idiom indo-european), cauzalitatea era exprimată prin părţi nominale la cazul genitiv. Treptat, valoarea cauzală a fost exprimată prin substantive în ablativ fără prepoziţii: Cadunt volnerum ni niri (traducem folosind cazul genitiv: Oamenii cad din cauza violenţei rănilor).
Încă din latina timpurie, se foloseau prepoziţiile: ob, propter cu acuzativul şi ex, prae cu ablativul: L. Siccium in Sabinis per inuidiam decemuiralem… mittunt. („Îl trimit pe L. Siccius contra sabinilor, din cauza urii lui faţă de decemviri"), decemvir, decemviri s.m. fiecare dintre cei zece magistraţi romani ce au alcătuit comisia care a dat Romei (450 a. Cr.) un cod de legi. (sursă: Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti, EA, Bucureşti, 1965, Vol I, p. 257).
Complementul circumstanţial de cauză exprimat prin părţi nominale de vorbire se redă în toate limbile romanice, doar cu ajutorul prepoziţiilor.
Complementul circumstanţial de cauză poate fi exprimat prin verbe la moduri nepersonale (Nepreţuind granitul, o, fecioară/ Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,/ Am căutat în lutul românesc/ Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară". (T. Arghezi). Exemplul a fost preluat din Sintaxa limbii române de Vasile Şerban, p. 262. Între termenul regent am căutat şi complementul circumstanţial de cauză se află intercalată şi o propoziţie atributivă. În exemplul: El a fost mustrat pentru a nu-şi fi respectat cuvântul. (verbul este la infinitiv).
Ceea ce se recomandă elevilor (vezi Dumitru Bejan şi G. G. Neamţu) este evitarea întrebării de ce? Care poate însemna din ce cauză?
„Se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt" (M. Eminescu)
De ce? poate avea şi sensul „cu ce scop?": „Plângerile ţării braţul mi-au armat,/ Pentr-a ei scăpare astăzi m-am luptat". (D. Bolintineanu)
