Încă de vârsta celei mai fragede tinereţi, vârstă la care cei mai mulţi tineri aveau (au) încă reminescenţe infantile, Mihai Eminescu a manifestat uluitoare maturitate, implicându-se, cu deplină conştienţă în lupta de emancipare naţională, de eliberare a românilor împilaţi, aflaţi, vremelnic, sub stăpânirea imperiilor înconjurătoare. Totul cu forţa scriiturii jurnalistice, cu armele argumentelor, într-un militantism angajat, clar ca lumina soarelui.
Un aspect aparte a luptei sale este cel făcut în sprijinul românilor transilvăneni, a Transilvaniei însăşi, faţă de care, acesta a manifestat o slăbiciune aparte, posibil şi ca urmare a unei reactivări (in)voluntare a conştiinţei, privitor la rădăcinile sale, ştiute, ca fiind din acea parte de ţară (anul 1735 este anul probabil al naşterii la Blaj a lui Petrea (Petre) Iminovici, străbunicul lui!).
Deşi ar părea hazardată afirmaţia, încă de la vârsta de 21 de ani, Mihai Eminescu cunoştea bine Transilvania. La început din învăţatul Istoriei Românilor şi a istoriei, în general, pentru care, spun colegii şi profesorii lui din Cernăuţi, avea predilecţie deosebită. Apoi din convorbirile avute, pe când era tot acolo în Bucovina, cu mentorul său, transilvăneanul Aron Pumnul. Apoi, pe viu, însoţind trupa de teatru a Ştefaniei Tardini, la Braşov, iar cu alt prilej, trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, la Braşov şi (posibil) Sibiu. Ulterior, însoţind, ca „sufleor" la „teatru de vodevil" al lui Iorgu Caragiale, iar apoi în trupa Pascali, prin turneele făcute la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad, Orşova etc. De asemenea, drumul pe jos şi parţial cu căruţe sau trăsuri, de la Cernăuţi la Blaj, din primăvara anului 1866, este un alt prilej de cunoaştere şi înţelegere a realităţilor Transilvaniei.
Cumulările cantitative au dus, în final, conform dialecticii, la saltul calitativ. Evenimentul jurnalistic s-a petrecut în primăvara anului 1870, pe când era student la Viena. Astfel, acesta scrie şi publică în „Federaţiunea" din Pesta articolele: „Să facem un Congres", „În Unire e tăria" şi „Echilibrul", în numerele 33 (365), 34 (336) şi 38 (370), din 5/17 aprilie, 10/22 aprilie şi 22 aprilie, 4 mai 1870. Este unanimă părerea că aceste articole constituie „borna de hotar" a începuturilor publicisticii sale angajate în slujba idealurilor naţionale.
În primul articol menţionat, Eminescu proiectează posibila situaţie a românilor transilvăneni, dar şi a celor din Banat, de a-şi alege, într-un viitor nu prea îndepărtat, propriul drum, în condiţiile posibile şi probabile ale „căderii sistemei, constituţiunei, dualismului". De altfel, tocmai condiţiile inacceptabile de restrângere a drepturilor românilor, începând, mai ales, cu dualismul instaurat în 1867, au fost acelea care au determinat reacţia poetului, ce a prevăzut, ca o contrapondere, o reacţie de rezistenţă şi chiar de emancipare a popoarelor subjugate din imperiu. Mai mult decât interesantă este noua reaşezare pe care Eminescu o atribuie acestor popoare, mai exact, voinţelor lor. Este o înţelegere realistă a lucrurilor, a mecanismelor lor, dublată de o mare putere de anticipare. Spune Eminescu: „Până când să domnească cutare ori cutare şi nu toţi? Suveranitatea şi legislaţiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari şi puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de maşină fără voinţă proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor". Dar pentru acesta „trebuieşte o energie eroică, trebuie cu dispreţul libertăţii şi al vieţii tale să proclami ceea ce ai, datoria de a proclama". Eminescu pledează pentru un rol activ al forurilor conducătoare româneşti, „ca sufletul acestei naţiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier", sperând în „schinteua din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni".
Eminescu este la curent cu consecinţele care au urmat „dualismului" austro-ungar: dizolvarea Dietei Transilvaniei şi a abrogării legilor Dietei de la Sibiu; anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia Coroanei Ungare; votarea în 1868 a Legii Naţionalităţilor, care, în pofida principiilor liberale, recunoştea doar o singură naţiune, „una şi indivizibilă", cea maghiară, şi o singură limbă oficială, cea maghiară, întrebuinţarea limbii naţionalităţilor, deci şi cea română, făcându-se „în limitele îngăduite", fapt ce a determinat abuzuri speculative din partea autorităţilor maghiare; restrictiva Lege XXXVIII, privind învăţământul etc.
(va urma)
