Un mare ierarh al vieţii bisericeşti este şi mitropolitul Grigorie Dascălul. Cercetând viaţa şi activitatea Mitropolitului Grigorie Dascălul (născut în Bucureşti la anul 1765, deci anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea sa), constatăm că el a adus o contribuţie importantă la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi în româneşte, ca şi contemporanul său, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. A purtat o grijă deosebită preoţimii, scutind-o sau reducându-i din dările impuse de înaintaşii săi în scaun şi ferind-o de multele abuzuri ale protopopilor.
În calitatea sa de prim efor al şcolilor din Ţara Românească, mitropolitul Grigorie a acordat şi acestora o atenţie deosebită. Se cunoaşte o scrisoare a sa către episcopul Chesarie al Buzăului, prin care cerea să înfiinţeze două şcoli româneşti, la Buzău şi la Focşani, precum şi o şcoală în judeţul Săcuienilor (la Bucov sau la Urlaţi), urmând ca dascălii lor să fie plătiţi de Episcopie. S-a interesat îndeaproape de Şcoala de la Sfântul Sava din Bucureşti, mai ales de pregătirea şi recrutarea cadrelor didactice (în 1824 l-a trimis pe Patrache Poenaru la studii în Apus). Tot el a stăruit ca fiecare eparhie să-şi înfiinţeze câte un Seminar teologic, cu cheltuiala ei (legea pentru înfiinţarea de Seminarii teologice cu câte patru clase a fost votată de Adunarea Obştească a ţării la 2 noiembrie 1834 şi promulgată în mai 1835). Seminariile eparhiale s-au deschis însă numai după moartea mitropolitului, în 1836 (Bucureşti, Buzău şi Argeş) şi 1837 (Râmnic). A căutat să pună rânduială în viaţa mânăstirilor închinate, în fruntea cărora a aşezat egumeni de neam român, înlăturând astfel numeroasele abuzuri ale călugărilor greci. Pentru lupta sa neobosită în slujba Bisericii şi a poporului pe care-l păstorea, pentru caracterul său dârz, pentru conştiinţa sa cu adevărat preoţească, Mitropolitul Grigorie a suferit un exil nedrept de patru ani şi jumătate — aşa cum suferise de altfel şi Veniamin Costachi, în împrejurări asemănătoare —, atunci când ţările noastre au fost ocupate de trupele ţariste. Prin colaborarea lui Grigorie Dascălul cu Veniamin Costachi şi cu călugării de la Neamţ, s-au întărit şi mai mult legăturile dintre munteni şi moldoveni, contribuind şi ei la pregătirea marelui act al Unirii din 1859.
Mitropolitul Grigorie Dascălul s-a implicat pe deplin şi pe tărâm social. A purtat o grijă deosebită preoţilor şi familiilor lor. Astfel, a desfiinţat obiceiul de a da preoţilor Sfântul Mir pe bani. A intervenit la autoritatea de stat ca văduvele de preoţi şi diaconi, precum şi <<copiii sărmani de preoţi>> să fie scutiţi de dări. Milosteniile pe care le acorda văduvelor, orfanilor şi săracilor erau cunoscute tuturor. Pentru că protopopii făceau numeroase abuzuri cu prilejul strângerii dărilor, mitropolitul l-a informat pe domn, cerând să se pună rânduială, stabilind taxele pe care urmau să le încaseze aceştia la sfinţirile de biserici, la judecăţile făcute înaintea lor, la cercetarea bisericilor, precum şi în legătură cu aşa-numita <<dare a bastonului>>, pe care o dădea protopopului fiecare preot şi diacon. Se înţelege că toate aceste taxe erau mult reduse faţă de trecut. În acelaşi timp, mitropolitul a desfiinţat anumite dări: darea pentru adeverinţa de hirotonire şi de duhovnicie, aceasta fiind un obicei vătămător de suflet şi neprimit Bisericii, precum şi <<darea cârjei>>, pe care o plătea fiecare preot şi diacon din Ţara Românească la înscăunarea unui nou mitropolit, ea fiind venitul său personal. În ianuarie 1902, a apărut Legea pentru înfiinţarea Casei Bisericii, propusă de ministrul Cultelor de atunci, Spiru Haret. Acest nou aşezământ (care funcţiona pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, ca şi <<Casa Şcoalelor>>) avea următoarele atribuţii: să controleze administrarea averilor bisericilor, mânăstirilor şi aşezămintelor bisericeşti; să administreze toate fondurile destinate prin legi sau puse la dispoziţie din bugetul statului pentru întreţinerea cultelor; să asigure păstrarea bisericilor şi mânăstirilor, precum şi a averilor bisericeşti; să se îngrijească de toate problemele bisericeşti şi religioase privitoare la numirea personalului şi la înfiinţarea de biserici aparţinând oricărui cult (erau exceptate câteva aşezăminte bisericeşti, care se conduceau singure: Eforia Spitalelor Civile, Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi, Aşezămintele Brâncoveneşti din Bucureşti şi Epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova). Prin art. 8 din această lege se prevedea că <<fondurile care vor rămâne la libera dispoziţie a Casei Bisericii se vor întrebuinţa şi pentru ajutorarea preoţilor atinşi de infirmităţi incurabile, a preoteselor văduve şi a orfanilor preoţilor lipsiţi de orice alt mijloc de trai>>. Casa Bisericii a dăinuit până în 1921, fără să fi fost de vreun folos real Bisericii şi Statului.
Prin toate faptele sale, mitropolitul Grigorie rămâne una din figurile cele mai reprezentative ale ierarhiei bisericeşti din Ţara Românească în tot trecutul acesteia. El îşi merită pe deplin numele de <<Dascălul>> pe care i l-au dat contemporanii şi urmaşii, şi mai ales trecerea sa în rândul sfinţilor.
