Să fim bine înţeleşi, n-am inventat noi, românii, rândul şi nici nu deţinem apanajul ideii de a ne încolona, cel mai adesea dezordonat, pentru ceva anume. Până şi în jurul unui om politic mai important - coborât dintr-o maşină luxoasă - se face uneori coadă, noii-veniţi, întrebându-i pe ceilalţi: „Fiţi amabil, ce se dă aici?"
Sigur, în România, coada a devenit fenomen social şi a fost adusă pe cele mai înalte culmi ale desăvârşirii absurdului în vremea comunismului. Atunci se stătea „la rând" la orice: la raţia de ulei, la pâine, la camionul de bere, la lapte, la… etc., etc.
După ce ne place să o numim Revoluţie, fără să ştim de fapt ce a fost, cozile n-au dispărut, în pofida unor schimbări inerente în sânul societăţii, ci doar s-au diversificat. Au apărut, iniţial, cozile la Caritas, şi la Gerald, la paşapoarte, la spălătorii auto, la bilete de tratament în staţiunile pentru pensionari, la administraţia financiară, la cărţi ieftine distribuite de un ziar, la vot. Din 1990 încoace, se stă la coadă la orice. Şi la mort! Un capitol aparte îl constituie aglomeraţiile infernale, de pe tot cuprinsul ţării, pentru moaşte sfinte sau butoaie cu agheasmă de Bobotează. Acolo, unii se calcă pe picioare, alţii, mai vârstnici, leşină!
Oare când vom scăpa de acest obicei? Probabil, atunci când vor dispărea cauzele care generează cozile. Altfel, vom vedea că ne trece rândul şi vom rămâne tot în… coada Europei. Ferească, Domnul!
